Dokuzuncu Söz/ro

بِسْمِ اللّٰهِ الرَّحْمٰنِ الرَّحِيمِ

Bismillahir-Rahmanir-Rahim

(În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător)

فَسُبْحَانَ اللّٰهِ ح۪ينَ تُمْسُونَ وَح۪ينَ تُصْبِحُونَ ❀ وَلَهُ الْحَمْدُ فِي السَّمٰوَاتِ وَالْاَرْضِ وَعَشِيًّا وَح۪ينَ تُظْهِرُونَ

“Aduceţi, aşadar, slavă lui Allah, când vine seara pentru voi şi când vă treziţi dimineaţa! Slavă Lui în ceruri şi pre pământ – atât înainte de asfinţit, cât şi când sunteţi în mijlocul zilei!”().

O, prietene, mă întrebi despre înțelepciunea alocării unor ore specifice pentru fiecare dintre cele cinci rugăciuni zilnice. În cele ce urmează voi aminti doar una dintre toate aceste înțelepciuni.

Într-adevăr, așa cum fiecare timp pentru rugăciune marchează începutul unei importante schimbări, ea fiind și o oglindă pentru măreția puterii divine și o reflecție a totalității binefacerilor divine din cadrul acelei puteri, tot rugăciunea, care înseamnă aducerea de mulțumiri și preamăriri către Cel Puternic, Deținător al Măreției, a fost poruncită în special în acele timpuri ca mulțumire și laudă pentru binefacerile fără număr care s-au adunat între două timpuri (de rugăciune).

Pentru a înțelege un pic acest sens subtil și profund trebuie să dăm ascultare, împreună cu propriul meu suflet, la următoarele ”Cinci puncte”.

PRIMUL PUNCT:

Sensul rugăciunii este de a-I aduce laude, mulțumiri și de a-L preamări pe Allah Preamăritul. Adică a-I aduce preamăriri lui Allah datorită Măreției Lui prin vorbe și fapte, spunând ”Subhanallah” (Slavă lui Allah!) și a-I aduce premăriri lui Allah datorită Perfecțiunii Lui prin vorbe și fapte, spunând ”Allahu Ekber” (Allah este Cel mai Mare), iar datorită Frumuseții Lui, a-I mulțumi cu sufletul, cu limba și cu trupul, spunând ”Elhamdulillah” (Laudă lui Allah!).

Aceasta înseamnă că lauda, preamărirea și slava sunt precum semințele rugăciunii. Din acest motiv, aceste trei lucruri le întâlnim în fiecare parte a rugăciunii, în toate mișcările și în toate cuvintele. Mai mult, pentru a sublinia și a evidenția acest sens al rugăciunii, aceste cuvinte binecuvântate sunt repetate de treizeci și trei de ori după îndeplinirea rugăciunii. Astfel sensul rugăciunii este confirmat de finalul ei, precum un rezumat.

AL DOILEA PUNCT:

Sensul adorării este acela că, în Tribunalul Divin, robul văzându-și propriile greșeli, lipsuri, slăbiciuni și sărăcii, se prosternează (face sejde) cu dragoste și uimire înaintea Perfecțiunii, Îndurării Divine și a Puterii Stăpânului Etern.

Așa cum Măreția Divinității implică adorare și supunere, la fel și Puritatea Divinității implică, de asemenea, recunoașterea greșelilor de către rob și declararea, prin rostirea preamăririi ”Laudă lui Allah”, că Domnul său este lipsit de orice fel de cusur și este înălțat deasupra tuturor ideilor false ale oamenilor rătăciți și este îndepărtat de toate defectele din acest univers.

De asemenea, Puterea Divină desăvârșită implică ca robul, acceptându-și propria slăbiciune, precum și neputința celorlalte creaturi, să spună cu devotament și uimire ”Allahu Ekber” (Allah este Cel mai Mare) în fața Măreției Creației și Puterii Creatorului Etern și să ceară adăpost și să se încreadă în El, prin a sta în poziția de aplecare (ruku) cu modestie și supunere deplină.

De asemenea, bogăția nemărginită a Milosteniei Divine implică ca robul, recunoscând cu umilință atât propria sărăcie și propriile nevoi, cât și a celorlalte creaturi, să susțină prin rugi și să proclame binefacerile și darurile Domnului său prin mulțumiri și laude, rostind ”Elhamdulillah” (Laudă lui Allah!).

Așadar, înseamnă că rugăciunea a fost poruncită de către Divinitate tocmai pentru că vorbele și mișcările din timpul rugăciunii cuprind aceste sensuri.

AL TREILEA PUNCT:

Așa cum omul este un exemplu minuscul al acestei lumi și așa cum Sura Al-Fatiha este o exemplificare strălucitoare a gloriosului Coran, tot așa și rugăciunile prescrise sunt un index cuprinzător și luminos al tuturor ritualurilor de adorare și o hartă sacră care punctează toate felurile de adorare ale tuturor creaturilor.

AL PATRULEA PUNCT:

Așa cum axele unui ceas care socotesc secundele, minutele, orele și zilele unei săptămâni se uită unele la altele, fiecare fiind exemplu pentru celălalt și fiecare funcționând în funcție de celălalt, tot așa și alternanța zilei și a nopții care este precum secundele acestei lumi, anii care socotesc minutele, etapele vieții omului care socotesc orele și epocile care socotesc zilele, privesc una la alta, sunt exemplu una pentru cealaltă, fiecare funcționează în funcție de cealaltă și își reamintesc una de cealaltă. Acestă viață lumească este un ceas măreț al Atotputernicului Allah.

De exemplu, timpul rugăciunii de dimineață (Fejr) seamănă și amintește de începutul primăverii, de momentul conceperii ființei umane în uterul mamei și de prima zi din cele șase zile ale creării cerurilor și pământului. În plus amintește și de acțiunile divine care se află în aceste timpuri.

În ceea ce privește timpul rugăciunii de amiază (Zuhr), acesta seamană cu mijlocul anotimpului vara și cu apogeul tinereții, cu perioada creării omului în această lume și amintește de manifestarea îndurării și abundența binefacerilor care se află în aceste timpuri.

În ceea ce privește timpul rugăciunii de după-amiază (Asr), acesta seamănă cu anotimpul toamna, cu perioada bătrâneții și cu timpul Ultimului Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), cunoscută ca fiind și Era Binecuvântării și, de asemenea, amintește de manifestările divine și de binefacerile Celui Îndurător care se află în aceste timpuri.

Timpul rugăciunii de seară (Maghrib) îi atenționează și îi trezește pe oameni din somnul nepăsării și îi face să înțeleagă puterea Celui Glorios, prin a le aminti de dispariția a foarte multor viețuitoare la sfârșitul anotimpului toamna și de moartea omului și distrugerea acestei lumi atunci când va începe Ziua Judecății.

Timpul rugăciunii de noapte (Ișa) anunță poruncile mărețe ale Celui Glorios, Posesorul gloriei, prin reamintirea faptului că noaptea cea întunecoasă acoperă toate urmele zilei într-un veșmânt negru, amintește că iarna acoperă suprafața moartă a pământului cu un giulgiu alb, că urmele celui decedat dispar de asemenea și sunt acoperite de perdeaua uitării și amintește că această lume, care este locul de examinare, se va închide pentru totdeauna.

În ceea ce privește timpul nopții, acesta îl face pe om să înțeleagă, prin amintirea iernii și a mormântului, cât și a perioadei de așteptare din aceasta până în Ziua Judecății, cât de multă nevoie are spriritul uman de îndurarea Celui Îndurător.

Iar în ceea ce privește rugăciunea în toiul nopții (Tehejjud), aceasta îi reamintește omului cât de necesară este lumina în noaptea mormântului și în întunecimile vieții intermediare până la timpul învierii. Și, în timpul când au loc toate aceste transformări, evidențiază cât de binemeritată este Lauda și Slava Adevăratului Înzestrător, fie El Preamărit și Preaslăvit, prin a ne aminti de binefacerile Sale fără număr.

În ceea ce privește a doua dimineață, aceasta ne amintește de dimineața adunării din Ziua Judecății. Într-adevăr, așa cum dimineața acestei nopți și primăvara acestei ierni sunt acceptate de rațiune, așa și dimineața adunării și primăvara așteptării din mormânt sunt de asemenea acceptate de rațiune, ele fiind reale și necesare.

Fiecare timp din aceste cinci timpuri, așa cum el reprezintă apogeul unei schimbări importante și așa cum amintește de aceste schimbări majore, amintește și evidențiază, de asemenea, miracolele Puterii Divine și darurile Îndurării Lui, în fiecare an, în fiecare secol și în fiecare mileniu, prin semnele acțiunilor minunate zilnice ale Celui cu Putere Eternă. Înseamnă că rugăciunile obligatorii, - care sunt îndatorirea de bază a naturaleții, temelia supunerii și datoria neîndoielnică a omului -, sunt potrivite și corespunzătoare acestor timpuri.

AL CINCILEA PUNCT:

Omul a fost creat slab. De altfel, orice lucru îl afectează și-l îndurerează. Ba chiar este neputincios, în timp ce greutățile și dușmanii lui sunt numeroși, este dornic, în timp ce nevoile lui sunt foarte multe, este leneș și fără putere, cu toate că responsabilitățile vieții sunt foarte grele. În plus, ca ființă, este legat de univers, dar dispariția lucrurilor pe care le îndrăgește și cu care este familiarizat, îl îndurerează și îl întristează încontinuu. Mai mult rațiunea îi arată obiective mărețe și roade de durată, cu toate că mâna și viața lui sunt scurte, iar puterea și răbdarea lui au o limită.

Astfel, se înțelege clar cât de necesar este, pentru un suflet aflat într-o asemenea situație, prezentarea stării ei în fața Celui Puternic, Cel Milostiv, Posesor al frumuseții desăvârșite, bătând la ușa Lui cu umilință și implorare în timpul rugăciunii de dimineață (Fejr) și cerând de la El îndrumare și ajutor. Și, de asemenea, se înțelege de la sine cât de necesară este rugăciunea de dimineață care este un punct de susținere necesar pentru rezolvarea problemelor care i se vor ivi în următoarea zi și pentru suportarea responsabilităților care i se vor pune în cârcă.

În ceea ce privește timpul rugăciunii de amiază (Zuhr), acesta este momentul culminant al zilei și începutul dispariției acesteia și reprezintă momentul încetării activităților zilnice și timpul odihnei temporare, clipa în care sufletul are nevoie de odihnă și de pauză de la neliniștea pricinuită de această viață trecătoare. De asemenea, este timpul ieșirii la suprafață a binefacerilor divine.

Și cel care nu poate să înțeleagă cât de bine și de agreabil, cât de necesar și de normal este ca un om să-și îndeplinească rugăciunea de amiază, care înseamnă eliberarea presiunii, înlăturarea nepăsării și punerea deoparte a tuturor acelor lucruri fără valoare și aducerea de mulțumiri și laude, prin prezentarea în fața Măreției Sale având mâinile împreunate, pentru toate binefacerile Înzestrătorului adevărat, Cel Absolut și Etern și căutarea ajutorului Lui, care înseamnă prezentarea neputinței în fața Gloriei și Puterii Lui prin împlinirea plecăciunii (ruku) și care înseamnă declararea uimirii, dragostei și faptului că este muritor, prin împlinirea prosternării (sujud) în fața desăvârșirii Lui, care nu cunoaște cusur și în fața frumuseții Lui, care nu are seamăn, atunci el nu este considerat cu adevărat om.

În ceea ce privește timpul rugăciunii de după-amiază (Asr), acesta ne amintește de melancolia anotimpului toamna, de bătrânețea întristată și de perioada îndurerată a sfârșitului vieții. Este timpul sfârșirii treburilor zilnice și momentul în care vor ieși la iveală mulțimea măreață a binefacerilor divine ce le-a primit omul în acea zi, precum sănătatea, siguranța și faptele bune. De asemenea este timpul în care se anunță, - prin apunerea acelui Soare imens -, că totul este tranzitoriu și nestatornic.

Sufletul uman care a fost creat pentru eternitate simte nevoia de aceasta, slujește binele și suferă din cauza despărțirii. Astfel, omul înțelege ce datorie măreață, ce mod adecvat de supunere, cât de potrivit este să îndeplinești această îndatorire a naturaleții, ce plăcere minunată este să ia abluțiunea și să-și îndeplinească rugăciunea de după- amiază. Pentru că, prin aducerea de mulțumiri Celui Veșnic, Etern și Absolut, înseamnă să te refugiezi la îndurarea nesfârșită și să aduci laude și mulțumiri pentru nenumăratele binefaceri și, prin aplecarea (ruku) cu umilință înaintea măreției Divinității Sale și prosternarea (sejde) în fața Unicității Sale, înseamnă să găsești adevărata consolare și ușurare a inimii în Grandoarea Sa.

În ceea ce privește timpul rugăciunii de seară (Maghrib), acesta ne amintește de începutul anotimpului iarna, de tristele despărțiri de vietățile fragile ale verii și ale toamnei; ne amintește de despărțirea tristă de cei iubiți atunci când mor și de părăsirea acestei lumi de către locuitorii săi și trecerea în alte lumi odată cu moartea și cutremurul ei de dinaintea decesului. Apoi, ne amintește de stingerea luminii acestei lumi a examinării și de timpul în care sunt avertizați cu tărie cei care îi adoră pe cei efemeri și nestatornici.

Astfel, în asemenea timpuri ale rugăciunii de seară, sufletul omului, care este prin naturalețea sa precum o oglindă dornică a frumuseții eterne, se îndreaptă spre tronul măreției Celui Etern și Veșnic, Care îndeplinește acele acțiuni mărețe și schimbă aceste lumi uriașe, proclamând: ”Allah este Cel mai Mare” în fața a tot ceea ce este muritor. Astfel omul își retrage mâinile de la toți cei care sunt muritori și, împreunându-și mâinile în numele Domului Său, se ridică în prezența Celui Etern, spunând: ”Laudă lui Allah!”, Îi preamărește Perfecțiunea, Frumusețea fără cusur și infinita îndurare. Și Îi cere ajutorul și Îi prezintă supunerea prin expresia: اِيَّاكَ نَعْبُدُ وَ اِيَّاكَ نَسْتَع۪ينُ ”Numai pe Tine Te adorăm și numai de la Tine cerem ajutorul”() în fața Domnului Care nu are nevoie de ajutor și nu are nici părtaș și nici intermediar.

Și se apleacă (ruku) în fața Măreției Sale care nu are sfârșit și în fața Puterii Sale care nu are limită și în fața Gloriei Sale departe de orice slăbiciune, expununâdu-și slăbiciunea, neputința, sărăcia și umilința împreună cu tot universul, spunând: سُبْحَانَ رَبِّيَ الْعَظِيمُ "Slavă lui Allah, Cel Măreț!”, preamărindu-L astfel pe Stăpânul lui Cel Măreț. De asemenea, omul laolaltă cu universul se prosternează (face sejde) în fața Frumuseții Lui care nu se poate sfârși și în fața Atributelor Măreției Sale care nu cunosc schimbare și în fața Desăvârșirii Sale Eterne care nu se poate modifica și, abandonând toate celelalte lucruri efemere, își declară dragostea și supunerea cu uimire și umilință. Apoi, el găsește un Domn Etern Înțelegător și spunând: سُبْحَانَ رَبِّيَ الْاَعْلٰ "Slavă lui Allah, Preaînaltul!”, declară că Susținătorul lui este lipsit de orice fel de cusur.

Mai apoi, el mărturisește Unicitatea Stăpânului Său și Profeția lui Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) și se așează pentru a mărturisi și a dărui salutările binecuvântate ale tuturor creaturilor și rugile lor bune Celui Frumos și Glorios și își arată supunerea față de poruncile Lui, prin a-l saluta pe Profetul Cel Darnic și prin reînoirea promisiunii făcute lui.

Și depune mărturie pentru Unicitatea Creatorului Cel Glorios prin observarea organizării înțelepte al acestui univers cu scopul de a lumina credința prin împrospătarea ei și depune mărturie pentru profeția lui Muhammed, arabul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), cel care a chemat la credința în Domnul Cel Măreț, cel care a transmis ceea ce aduce mulțumirea Lui, cel care este deslușitorul semnelor și versetelor cărții universului. Așadar privește cum împlinirea rugăciunii de seară (Maghrib) este o sarcină frumoasă și purificatoare, este un serviciu măreț și dulce și este un ritual de adorare frumos și bun. Și cât de inconștient este acel om care nu le înlețege și nu le simte pe acestea, care nu vede adevărul important și legătura periodică și fericirea continuă din acest loc temporar în care nu suntem decât niște oaspeți!

În ceea ce privește timpul rugăciunii de noapte (Ișa), acesta este timpul în care dispare până și acea ultimă urmă a zilei și universul este acoperit de noapte. Este timpul care ne amintește de acțiunile divine ale Celui Atotputernic, مُقَلِّبُ الَّيْلِ وَالنَّهَارِ ”Schimbător al zilei și a Nopții”, Care transformă pagina albă a zilei în pagină neagră a nopții, și de măsurile divine ale Celui Înțelept, Posesor al Desăvârșirii, مُسَخِّرُ الشَّمْسِ وَالْقَمَرِ "Care a pus la dispoziție Soarele și Luna”, în urma cărora se transformă pagina verii, cea îmbodobită și verde în pagina iernii, cea rece și albă.

Ne amintește de Creatorul morții și vieții și de aspectele divine ce țin de aceasta, care îi va muta, o dată cu trecerea timpului, pe toți locuitorii mormintelor, cât și urmele lor, într-o altă lume cu totul diferită, după ce au părăsit această viață.

De asemenea este timpul care insuflă și amintește de mărețele acțiuni și de frumusețea manifestărilor Creatorului pământului și cerurilor în a dezvălui Viața de Apoi, cea vastă si eternă, după semnele mari ale morții acestei vieți strimte, trecătoare și care merită disprețul.

Iar aceasta este starea din care reiese că numai Cel Care este Atotputernic este Adevăratul Stăpân și Adevăratul Supraveghetor al acestui univers și că numai El este Adevăratul Iubit și Deținător al acestuia. Căci El este Cel care schimbă noaptea în zi, iarna în vară, această viață în Viața de Apoi cu ușurința schimbării paginilor unei cărți și o scrie, o șterge și o schimbă sau o modifică și deține controlul asupra ei în totalitate.

Așadar, în timpul nopții, sufletul omului, care este în neputință și slăbiciune fără sfârșit, în sărăcie și nevoie fără de limită, întâmpină întunericuri fără margini în viitor și este deranjat și fluctuează între evenimente fără sfârșit, atunci când își îndeplinește rugăciunea de noapte (Ișa) cu acest sens, la timpul ei. Astfel, el spune precum Ibrahim: لَٓا اُحِبُّ الْاٰفِل۪ينَ "Eu nu-i iubesc pe cei care apun!"() și se adăpostește prin această rugăciune la Cel Etern, Unic și Îl imploră umil pe Cel Veșnic și își dorește și se roagă ca în această lume trecătoare și această viață temporară și întunecoasă și în acest viitor sumbru, pentru o clipă eternă, pentru o vorbă eternă și câteva secunde de viață veșnică, să primească generozitatea și binecuvântările îndurării Lui și lumina călăuzirii Celui Milostiv și Îndurător care să-i lumineze viitorul și să-i trateze rănile cauzate de despărțirea de cei dragi și de prieteni.

Omul, uitând de această lume ascunsă care temporar uită și ea de el, își exprimă regretul în fața Îndurării Lui, prin lacrimi, și orice s-ar întâmpla, înainte de somn, care este precum moartea, își îndeplinește ultima îndatorire a adorării. Și astfel, pentru a închide în mod favorabil cartea sa cu fapte zilnice, se ridică pentru îndeplinirea rugăciunii, adică se ridică pentru a intra în admirarea Celui Etern Adorat, în locul muritorilor pe care îi iubește și în locul neputincioșilor care cerșesc și cere ajutorul Celui Atotputernic și Generos pentru a fi salvat de răul lucrurilor și creaturilor care îl fac să tremure.

El începe cu sura Al-Fatiha, ceea ce înseamnă că în loc să laude și să simtă recunoștință față de ființe cu lipsuri și metehne, el se roagă și Îl preamărește pe Stăpânul Lumilor, Cel Absolut în Perfecțiune, Milostivul, Dăruitorul.

Apoi rostește: اِيَّاكَ نَعْبُدُ ”Numai pe Tine Te adorăm”, ceea ce dovedește că, în ciuda inferiorității, a neimportanței și a singurătății sale, datorită legăturii sale cu Stăpânul Zilei Judecății, Care este Domnul Etern, ajunge la poziția de oaspete îngăduit și de ofițer important al universului.

Apoi mărturisind: اِيَّاكَ نَعْبُدُ وَ اِيَّاكَ نَسْتَع۪ينُ ”Numai pe Tine Te adorăm, numai la Tine cerem ajutor”, el Îi prezintă, în numele tuturor creaturilor, venerarea și nevoia de ajutor de la El, al întregii comunități de viețuitoare a universului.

Apoi, zicând: اِهْدِنَا الصِّرَاطَ الْمُسْتَق۪يمَ ”Pe drumul drept Tu fii-ne Călăuzitor”, cere să fie călăuzit pe Calea cea Dreaptă, care conduce spre fericirea eternă și calea cea luminoasă.

După aceea, coboară în poziția de aplecare (ruku), spunând ”Allahu Ekber” (Allah este Cel mai Mare) și meditează la Măreția Celui Posesor al Gloriei în fața poruncilor Căruia se supun, - asemenea unui soldat -, toate plantele și animalele cufundate în somnul lor, sori ascunși și stelele strălucitoare din acest moment care sunt precum niște lămpi care-L slujesc în această lume de găzduire.

Apoi meditează la prosternarea cea mare a tuturor creațiilor. Adică toate felurile de creații, inclusiv Pământul și această Lume, din fiecare an și din fiecare secol – asemenea creaturilor care dorm în această noapte - se prosternează precum o armată organizată, ba chiar ca un soldat întru totul supus ordinii, declarând ”Allahu Ekber” (Allah este Cel mai Mare) pe covorul apusului la timpul dispariției soarelui, atunci când prin porunca: كن فَي ُكوُن "Fii! Și este!"(), are locscutirea de îndatorirea de supunere în această Lume. Adică atunci când fiecare este trimis în Lumea nevăzută.

Asemenea lor sunt reînviate, primăvara – creaturile - unele aceleași() iar altele asemănătoare(), prin strigătul vieții și a trezirii ce izvorește din porunca ُكن فَي ُكوُن ”Fii! Și este!”, ridicându-se pregătiți să-L slujească pe Stăpânul lor. De asemenea, omul neînsemnat, urmându-i, declară că ”Allah este Cel mai Mare”, se prosternează în prezența Celui Milos și Desăvârșit, cuprins de dragoste plină de uimire și umilință maximă.

Fără îndoială că ai înțeles cât de plăcut, cât de frumos, cât de dulce și cât de măreț este să împlinești rugăciunea de Ișa (noapte), care de fapt este un fel de Miraj() și este, de asemenea, și o îndatorire, un serviciu, un act de adorare și un adevăr important, adecvat și rațional.

Înseamnă că, de vreme ce cele cinci timpuri de rugăciune marchează o transformare măreață, sunt semne ale acțiunilor divine intense și indicii ale binecuvântările divine cuprinzătoare, este perfect rezonabil ca rugăciunile prescrise, care sunt o datorie și o obligație, să fie îndeplinite la aceste timpuri specifice.

Slăvit fii Tu, o, Allah!

سُبْحَانَكَ لَا عِلْمَ لَنَٓا اِلَّا مَا عَلَّمْتَنَا اِنَّكَ اَنْتَ الْعَل۪يمُ الْحَك۪يمُ

Nu avem știință decât de ceea ce Tu ne-ai învățat, căci Tu ești Atotștiutor și Înțelept!”().

اَللّٰهُمَّ صَلِّ وَسَلِّمْ عَلٰى مَنْ اَرْسَلْتَهُ مُعَلِّمًا لِعِبَادِكَ لِيُعَلِّمَهُمْ كَيْفِيَّةَ مَعْرِفَتِكَ وَالْعُبُودِيَّةِ لَكَ وَمُعَرِّفًا لِكُنُوزِ اَسْمَائِكَ وَتَرْجُمَانًا لِآيَاتِ كِتَابِ كَائِنَاتِكَ وَمِرْآةً بِعُبُودِيَّتِهِ لِجَمَالِ رُبُوبِيَّتِكَ وَعَلٰى آلِهِ وَصَحْبِهِ اَجْمَعِينَ وَارْحَمْنَا وَارْحَمِ الْمُؤْمِنِينَ وَالْمُؤْمِنَاتِ آمِينَ بِرَحْمَتِكَ يَا اَرْحَمَ الرَّاحِمِينَ

O, Allah, Pacea și binecuvântarea Ta fie asupra celui pe care l-ai trimis ca învățător pentru robii Tăi pentru a-i învăță cum să Te cunoască și cum să se roage la Tine. Cel care a făcut cunoscute comorile Atributelor Tale sublime, tălmăciuitorul versetelor Cărții universului Tău, oglinda Frumuseții Divinității Tale prin adorarea lui și asupra întregii sale familii și asupra tuturor companionilor și iartă-ne și iartă-i pe dreptcredincioși și dreptcredincioase. Amin! Cu Mila Ta, o, Tu Cel mai Milostiv dintre toți milostivii!

---

Sekizinci Söz ⇐ | Sözler | ⇒ Onuncu Söz

---