Dokuzuncu Söz/ro

بِسْمِ اللّٰهِ الرَّحْمٰنِ الرَّحِيمِ

Bismillahir-Rahmanir-Rahim

(În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător)

فَسُبْحَانَ اللّٰهِ ح۪ينَ تُمْسُونَ وَح۪ينَ تُصْبِحُونَ ❀ وَلَهُ الْحَمْدُ فِي السَّمٰوَاتِ وَالْاَرْضِ وَعَشِيًّا وَح۪ينَ تُظْهِرُونَ

“Aduceţi, aşadar, slavă lui Allah, când vine seara pentru voi şi când vă treziţi dimineaţa! Slavă Lui în ceruri şi pre pământ – atât înainte de asfinţit, cât şi când sunteţi în mijlocul zilei!”().

O, prietene, mă întrebi despre înțelepciunea alocării unor ore specifice pentru fiecare dintre cele cinci rugăciuni zilnice. În cele ce urmează voi aminti doar una dintre toate aceste înțelepciuni.

Într-adevăr, așa cum fiecare timp pentru rugăciune marchează începutul unei importante schimbări, ea fiind și o oglindă pentru măreția puterii divine și o reflecție a totalității binefacerilor divine din cadrul acelei puteri, tot rugăciunea, care înseamnă aducerea de mulțumiri și preamăriri către Cel Puternic, Deținător al Măreției, a fost poruncită în special în acele timpuri ca mulțumire și laudă pentru binefacerile fără număr care s-au adunat între două timpuri (de rugăciune).

Pentru a înțelege un pic acest sens subtil și profund trebuie să dăm ascultare, împreună cu propriul meu suflet, la următoarele ”Cinci puncte”.

PRIMUL PUNCT:

Sensul rugăciunii este de a-I aduce laude, mulțumiri și de a-L preamări pe Allah Preamăritul. Adică a-I aduce preamăriri lui Allah datorită Măreției Lui prin vorbe și fapte, spunând ”Subhanallah” (Slavă lui Allah!) și a-I aduce premăriri lui Allah datorită Perfecțiunii Lui prin vorbe și fapte, spunând ”Allahu Ekber” (Allah este Cel mai Mare), iar datorită Frumuseții Lui, a-I mulțumi cu sufletul, cu limba și cu trupul, spunând ”Elhamdulillah” (Laudă lui Allah!).

Aceasta înseamnă că lauda, preamărirea și slava sunt precum semințele rugăciunii. Din acest motiv, aceste trei lucruri le întâlnim în fiecare parte a rugăciunii, în toate mișcările și în toate cuvintele. Mai mult, pentru a sublinia și a evidenția acest sens al rugăciunii, aceste cuvinte binecuvântate sunt repetate de treizeci și trei de ori după îndeplinirea rugăciunii. Astfel sensul rugăciunii este confirmat de finalul ei, precum un rezumat.

AL DOILEA PUNCT:

Sensul adorării este acela că, în Tribunalul Divin, robul văzându-și propriile greșeli, lipsuri, slăbiciuni și sărăcii, se prosternează (face sejde) cu dragoste și uimire înaintea Perfecțiunii, Îndurării Divine și a Puterii Stăpânului Etern.

Așa cum Măreția Divinității implică adorare și supunere, la fel și Puritatea Divinității implică, de asemenea, recunoașterea greșelilor de către rob și declararea, prin rostirea preamăririi ”Laudă lui Allah”, că Domnul său este lipsit de orice fel de cusur și este înălțat deasupra tuturor ideilor false ale oamenilor rătăciți și este îndepărtat de toate defectele din acest univers.

De asemenea, Puterea Divină desăvârșită implică ca robul, acceptându-și propria slăbiciune, precum și neputința celorlalte creaturi, să spună cu devotament și uimire ”Allahu Ekber” (Allah este Cel mai Mare) în fața Măreției Creației și Puterii Creatorului Etern și să ceară adăpost și să se încreadă în El, prin a sta în poziția de aplecare (ruku) cu modestie și supunere deplină.

De asemenea, bogăția nemărginită a Milosteniei Divine implică ca robul, recunoscând cu umilință atât propria sărăcie și propriile nevoi, cât și a celorlalte creaturi, să susțină prin rugi și să proclame binefacerile și darurile Domnului său prin mulțumiri și laude, rostind ”Elhamdulillah” (Laudă lui Allah!).

Așadar, înseamnă că rugăciunea a fost poruncită de către Divinitate tocmai pentru că vorbele și mișcările din timpul rugăciunii cuprind aceste sensuri.

AL TREILEA PUNCT:

Așa cum omul este un exemplu minuscul al acestei lumi și așa cum Sura Al-Fatiha este o exemplificare strălucitoare a gloriosului Coran, tot așa și rugăciunile prescrise sunt un index cuprinzător și luminos al tuturor ritualurilor de adorare și o hartă sacră care punctează toate felurile de adorare ale tuturor creaturilor.

AL PATRULEA PUNCT:

Așa cum axele unui ceas care socotesc secundele, minutele, orele și zilele unei săptămâni se uită unele la altele, fiecare fiind exemplu pentru celălalt și fiecare funcționând în funcție de celălalt, tot așa și alternanța zilei și a nopții care este precum secundele acestei lumi, anii care socotesc minutele, etapele vieții omului care socotesc orele și epocile care socotesc zilele, privesc una la alta, sunt exemplu una pentru cealaltă, fiecare funcționează în funcție de cealaltă și își reamintesc una de cealaltă. Acestă viață lumească este un ceas măreț al Atotputernicului Allah.

De exemplu, timpul rugăciunii de dimineață (Fejr) seamănă și amintește de începutul primăverii, de momentul conceperii ființei umane în uterul mamei și de prima zi din cele șase zile ale creării cerurilor și pământului. În plus amintește și de acțiunile divine care se află în aceste timpuri.

În ceea ce privește timpul rugăciunii de amiază (Zuhr), acesta seamană cu mijlocul anotimpului vara și cu apogeul tinereții, cu perioada creării omului în această lume și amintește de manifestarea îndurării și abundența binefacerilor care se află în aceste timpuri.

În ceea ce privește timpul rugăciunii de după-amiază (Asr), acesta seamănă cu anotimpul toamna, cu perioada bătrâneții și cu timpul Ultimului Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), cunoscută ca fiind și Era Binecuvântării și, de asemenea, amintește de manifestările divine și de binefacerile Celui Îndurător care se află în aceste timpuri.

Timpul rugăciunii de seară (Maghrib) îi atenționează și îi trezește pe oameni din somnul nepăsării și îi face să înțeleagă puterea Celui Glorios, prin a le aminti de dispariția a foarte multor viețuitoare la sfârșitul anotimpului toamna și de moartea omului și distrugerea acestei lumi atunci când va începe Ziua Judecății.

Timpul rugăciunii de noapte (Ișa) anunță poruncile mărețe ale Celui Glorios, Posesorul gloriei, prin reamintirea faptului că noaptea cea întunecoasă acoperă toate urmele zilei într-un veșmânt negru, amintește că iarna acoperă suprafața moartă a pământului cu un giulgiu alb, că urmele celui decedat dispar de asemenea și sunt acoperite de perdeaua uitării și amintește că această lume, care este locul de examinare, se va închide pentru totdeauna.

În ceea ce privește timpul nopții, acesta îl face pe om să înțeleagă, prin amintirea iernii și a mormântului, cât și a perioadei de așteptare din aceasta până în Ziua Judecății, cât de multă nevoie are spriritul uman de îndurarea Celui Îndurător.

Iar în ceea ce privește rugăciunea în toiul nopții (Tehejjud), aceasta îi reamintește omului cât de necesară este lumina în noaptea mormântului și în întunecimile vieții intermediare până la timpul învierii. Și, în timpul când au loc toate aceste transformări, evidențiază cât de binemeritată este Lauda și Slava Adevăratului Înzestrător, fie El Preamărit și Preaslăvit, prin a ne aminti de binefacerile Sale fără număr.

În ceea ce privește a doua dimineață, aceasta ne amintește de dimineața adunării din Ziua Judecății. Într-adevăr, așa cum dimineața acestei nopți și primăvara acestei ierni sunt acceptate de rațiune, așa și dimineața adunării și primăvara așteptării din mormânt sunt de asemenea acceptate de rațiune, ele fiind reale și necesare.

Fiecare timp din aceste cinci timpuri, așa cum el reprezintă apogeul unei schimbări importante și așa cum amintește de aceste schimbări majore, amintește și evidențiază, de asemenea, miracolele Puterii Divine și darurile Îndurării Lui, în fiecare an, în fiecare secol și în fiecare mileniu, prin semnele acțiunilor minunate zilnice ale Celui cu Putere Eternă. Înseamnă că rugăciunile obligatorii, - care sunt îndatorirea de bază a naturaleții, temelia supunerii și datoria neîndoielnică a omului -, sunt potrivite și corespunzătoare acestor timpuri.

AL CINCILEA PUNCT:

Omul a fost creat slab. De altfel, orice lucru îl afectează și-l îndurerează. Ba chiar este neputincios, în timp ce greutățile și dușmanii lui sunt numeroși, este dornic, în timp ce nevoile lui sunt foarte multe, este leneș și fără putere, cu toate că responsabilitățile vieții sunt foarte grele. În plus, ca ființă, este legat de univers, dar dispariția lucrurilor pe care le îndrăgește și cu care este familiarizat, îl îndurerează și îl întristează încontinuu. Mai mult rațiunea îi arată obiective mărețe și roade de durată, cu toate că mâna și viața lui sunt scurte, iar puterea și răbdarea lui au o limită.

Astfel, se înțelege clar cât de necesar este, pentru un suflet aflat într-o asemenea situație, prezentarea stării ei în fața Celui Puternic, Cel Milostiv, Posesor al frumuseții desăvârșite, bătând la ușa Lui cu umilință și implorare în timpul rugăciunii de dimineață (Fejr) și cerând de la El îndrumare și ajutor. Și, de asemenea, se înțelege de la sine cât de necesară este rugăciunea de dimineață care este un punct de susținere necesar pentru rezolvarea problemelor care i se vor ivi în următoarea zi și pentru suportarea responsabilităților care i se vor pune în cârcă.

În ceea ce privește timpul rugăciunii de amiază (Zuhr), acesta este momentul culminant al zilei și începutul dispariției acesteia și reprezintă momentul încetării activităților zilnice și timpul odihnei temporare, clipa în care sufletul are nevoie de odihnă și de pauză de la neliniștea pricinuită de această viață trecătoare. De asemenea, este timpul ieșirii la suprafață a binefacerilor divine.

Și cel care nu poate să înțeleagă cât de bine și de agreabil, cât de necesar și de normal este ca un om să-și îndeplinească rugăciunea de amiază, care înseamnă eliberarea presiunii, înlăturarea nepăsării și punerea deoparte a tuturor acelor lucruri fără valoare și aducerea de mulțumiri și laude, prin prezentarea în fața Măreției Sale având mâinile împreunate, pentru toate binefacerile Înzestrătorului adevărat, Cel Absolut și Etern și căutarea ajutorului Lui, care înseamnă prezentarea neputinței în fața Gloriei și Puterii Lui prin împlinirea plecăciunii (ruku) și care înseamnă declararea uimirii, dragostei și faptului că este muritor, prin împlinirea prosternării (sujud) în fața desăvârșirii Lui, care nu cunoaște cusur și în fața frumuseții Lui, care nu are seamăn, atunci el nu este considerat cu adevărat om.

În ceea ce privește timpul rugăciunii de după-amiază (Asr), acesta ne amintește de melancolia anotimpului toamna, de bătrânețea întristată și de perioada îndurerată a sfârșitului vieții. Este timpul sfârșirii treburilor zilnice și momentul în care vor ieși la iveală mulțimea măreață a binefacerilor divine ce le-a primit omul în acea zi, precum sănătatea, siguranța și faptele bune. De asemenea este timpul în care se anunță, - prin apunerea acelui Soare imens -, că totul este tranzitoriu și nestatornic.

Sufletul uman care a fost creat pentru eternitate simte nevoia de aceasta, slujește binele și suferă din cauza despărțirii. Astfel, omul înțelege ce datorie măreață, ce mod adecvat de supunere, cât de potrivit este să îndeplinești această îndatorire a naturaleții, ce plăcere minunată este să ia abluțiunea și să-și îndeplinească rugăciunea de după- amiază. Pentru că, prin aducerea de mulțumiri Celui Veșnic, Etern și Absolut, înseamnă să te refugiezi la îndurarea nesfârșită și să aduci laude și mulțumiri pentru nenumăratele binefaceri și, prin aplecarea (ruku) cu umilință înaintea măreției Divinității Sale și prosternarea (sejde) în fața Unicității Sale, înseamnă să găsești adevărata consolare și ușurare a inimii în Grandoarea Sa.

În ceea ce privește timpul rugăciunii de seară (Maghrib), acesta ne amintește de începutul anotimpului iarna, de tristele despărțiri de vietățile fragile ale verii și ale toamnei; ne amintește de despărțirea tristă de cei iubiți atunci când mor și de părăsirea acestei lumi de către locuitorii săi și trecerea în alte lumi odată cu moartea și cutremurul ei de dinaintea decesului. Apoi, ne amintește de stingerea luminii acestei lumi a examinării și de timpul în care sunt avertizați cu tărie cei care îi adoră pe cei efemeri și nestatornici.

İşte akşam namazı için böyle bir vakitte, fıtraten bir Cemal-i Bâki’ye âyine-i müştak olan ruh-u beşer, şu azîm işleri yapan ve bu cesîm âlemleri çeviren, tebdil eden Kadîm-i Lemyezel ve Bâki-i Lâyezal’in arş-ı azametine yüzünü çevirip bu fânilerin üstünde اَللّٰهُ اَك۟بَرُ  deyip onlardan ellerini çekip hizmet-i Mevla için el bağlayıp Daim-i Bâki’nin huzurunda kıyam edip اَل۟حَم۟دُ لِلّٰهِ demekle; kusursuz kemaline, misilsiz cemaline, nihayetsiz rahmetine karşı hamd ü sena edip اِيَّاكَ نَعْبُدُ وَ اِيَّاكَ نَسْتَع۪ينُ demekle, muînsiz rububiyetine, şeriksiz uluhiyetine, vezirsiz saltanatına karşı arz-ı ubudiyet ve istiane etmek…

Hem nihayetsiz kibriyasına, hadsiz kudretine ve aczsiz izzetine karşı rükûya gidip bütün kâinatla beraber zaaf ve aczini, fakr ve zilletini izhar etmekle سُبْحَانَ رَبِّيَ الْعَظِيمُ deyip Rabb-i Azîm’ini tesbih edip hem zevalsiz cemal-i zatına, tagayyürsüz sıfât-ı kudsiyesine, tebeddülsüz kemal-i sermediyetine karşı secde edip hayret ve mahviyet içinde terk-i mâsiva ile muhabbet ve ubudiyetini ilan edip hem bütün fânilere bedel bir Cemil-i Bâki, bir Rahîm-i Sermedî bulup سُبْحَانَ رَبِّيَ الْاَعْلٰ demekle zevalden münezzeh, kusurdan müberra Rabb-i A’lâsını takdis etmek…

Sonra teşehhüd edip oturup bütün mahlukatın tahiyyat-ı mübarekelerini ve salavat-ı tayyibelerini kendi hesabına o Cemil-i Lemyezel ve Celil-i Lâyezal’e hediye edip ve Resul-i Ekrem’ine selâm etmekle biatını tecdid ve evamirine itaatini izhar edip ve imanını tecdid ile tenvir etmek için şu kasr-ı kâinatın intizam-ı hakîmanesini müşahede edip Sâni’-i Zülcelal’in vahdaniyetine şehadet etmek…

Hem saltanat-ı rububiyetin dellâlı ve mübelliğ-i marziyatı ve kitab-ı kâinatın tercüman-ı âyâtı olan Muhammed-i Arabî aleyhissalâtü vesselâmın risaletine şehadet etmek demek olan mağrib namazını kılmak ne kadar latîf, nazif bir vazife, ne kadar aziz, leziz bir hizmet, ne kadar hoş ve güzel bir ubudiyet, ne kadar ciddi bir hakikat ve bu fâni misafirhanede bâkiyane bir sohbet ve daimane bir saadet olduğunu anlamayan adam, nasıl adam olabilir!

İşâ vaktinde –ki o vakit– gündüzün ufukta kalan bakiyye-i âsârı dahi kaybolup gece âlemi kâinatı kaplar. مُقَلِّبُ الَّيْلِ وَالنَّهَارِ olan Kadîr-i Zülcelal’in o beyaz sahifeyi bu siyah sahifeye çevirmesindeki tasarrufat-ı Rabbaniyesiyle yazın müzeyyen yeşil sahifesini, kışın bârid beyaz sahifesine çevirmesindeki مُسَخِّرُ الشَّمْسِ وَالْقَمَرِ olan Hakîm-i Zülkemal’in icraat-ı İlahiyesini hatırlatır. Hem mürur-u zamanla ehl-i kuburun bakiyye-i âsârı dahi şu dünyadan kesilmesiyle bütün bütün başka âleme geçmesindeki Hâlık-ı mevt ve hayat’ın şuunat-ı İlahiyesini andırır. Hem dar ve fâni ve hakir dünyanın tamamen harap olup azîm sekeratıyla vefat edip geniş ve bâki ve azametli âlem-i âhiretin inkişafında Hâlık-ı arz ve semavat’ın tasarrufat-ı celaliyesini ve tecelliyat-ı cemaliyesini andırır, hatırlattırır bir zamandır. Hem şu kâinatın Mâlik ve Mutasarrıf-ı Hakiki’si, Mabud ve Mahbub-u Hakiki’si o zat olabilir ki gece gündüzü, kış ve yazı, dünya ve âhireti, bir kitabın sahifeleri gibi suhuletle çevirir, yazar bozar, değiştirir. Bütün bunlara hükmeder bir Kadîr-i Mutlak olduğunu ispat eden bir vaziyettir.

İşte nihayetsiz âciz, zayıf hem nihayetsiz fakir, muhtaç hem nihayetsiz bir istikbal zulümatına dalmakta hem nihayetsiz hâdisat içinde çalkanmakta olan ruh-u beşer, yatsı namazını kılmak için şu manadaki işâda İbrahimvari لَٓا اُحِبُّ الْاٰفِل۪ينَ deyip Mabud-u Lemyezel, Mahbub-u Lâyezal’in dergâhına namaz ile iltica edip ve şu fâni âlemde ve fâni ömürde ve karanlık dünyada ve karanlık istikbalde, bir Bâki-i Sermedî ile münâcat edip bir parçacık bir sohbet-i bâkiye, birkaç dakikacık bir ömr-ü bâki içinde dünyasına nur serpecek, istikbalini ışıklandıracak, mevcudatın ve ahbabının firak ve zevalinden neş’et eden yaralarına merhem sürecek olan Rahman-ı Rahîm’in iltifat-ı rahmetini ve nur-u hidayetini görüp istemek…

Hem muvakkaten onu unutan ve gizlenen dünyayı, o dahi unutup dertlerini kalbin ağlamasıyla dergâh-ı rahmette döküp hem ne olur ne olmaz, ölüme benzeyen uykuya girmeden evvel, son vazife-i ubudiyetini yapıp yevmiye defter-i amelini hüsn-ü hâtime ile bağlamak için salâta kıyam etmek, yani bütün fâni sevdiklerine bedel bir Mabud ve Mahbub-u Bâki’nin ve bütün dilencilik ettiği âcizlere bedel bir Kadîr-i Kerîm’in ve bütün titrediği muzırların şerrinden kurtulmak için bir Hafîz-i Rahîm’in huzuruna çıkmak…

Hem Fatiha ile başlamak, yani bir şeye yaramayan ve yerinde olmayan nâkıs, fakir mahlukları medih ve minnettarlığa bedel, bir Kâmil-i Mutlak ve Ganiyy-i Mutlak ve Rahîm-i Kerîm olan Rabbü’l-âlemîn’i medh ü sena etmek…

Hem  اِيَّاكَ نَعْبُدُ   hitabına terakki etmek, yani küçüklüğü, hiçliği, kimsesizliği ile beraber, ezel ve ebed sultanı olan Mâlik-i Yevmi’d-din’e intisabıyla şu kâinatta nazdar bir misafir ve ehemmiyetli bir vazifedar makamına girip اِيَّاكَ نَعْبُدُ وَ اِيَّاكَ نَسْتَع۪ينُ demekle bütün mahlukat namına kâinatın cemaat-i kübrası ve cemiyet-i uzmasındaki ibadat ve istianatı ona takdim etmek…

Hem اِهْدِنَا الصِّرَاطَ الْمُسْتَق۪يمَ  demekle, istikbal karanlığı içinde saadet-i ebediyeye giden, nurani yolu olan sırat-ı müstakime hidayeti istemek…

Hem şimdi yatmış nebatat, hayvanat gibi gizlenmiş güneşler, hüşyar yıldızlar, birer nefer misillü emrine musahhar ve bu misafirhane-i âlemde birer lambası ve hizmetkârı olan Zat-ı Zülcelal’in kibriyasını düşünüp اَللّٰهُ اَك۟بَرُ deyip rükûya varmak…

Hem bütün mahlukatın secde-i kübrasını düşünüp, yani şu gecede yatmış mahlukat gibi her senede, her asırdaki enva-ı mevcudat, hattâ arz, hattâ dünya, birer muntazam ordu, belki birer mutî nefer gibi vazife-i ubudiyet-i dünyeviyesinden "Emr-i kün feyekûn" ile terhis edildiği zaman, yani âlem-i gayba gönderildiği vakit, nihayet intizam ile zevalde gurûb seccadesinde اَللّٰهُ اَك۟بَرُ deyip secde ettikleri…

Hem "Emr-i kün feyekûn"den gelen bir sayha-i ihya ve ikaz ile yine baharda kısmen aynen, kısmen mislen haşrolup kıyam edip kemer-beste-i hizmet-i Mevla oldukları gibi şu insancık onlara iktidaen o Rahman-ı Zülkemal’in, o Rahîm-i Zülcemal’in bârgâh-ı huzurunda hayret-âlûd bir muhabbet, beka-âlûd bir mahviyet, izzet-âlûd bir tezellül içinde اَللّٰهُ اَك۟بَرُ deyip sücuda gitmek, yani bir nevi mi’raca çıkmak demek olan işâ namazını kılmak, ne kadar hoş, ne kadar güzel, ne kadar şirin, ne kadar yüksek, ne kadar aziz ve leziz, ne kadar makul ve münasip bir vazife, bir hizmet, bir ubudiyet, bir ciddi hakikat olduğunu elbette anladın.

Demek şu beş vakit, her biri birer inkılab-ı azîmin işaratı ve icraat-ı cesîme-i Rabbaniyenin emaratı ve in’amat-ı külliye-i İlahiyenin alâmatı olduklarından, borç ve zimmet olan farz namazın o zamanlara tahsisi, nihayet hikmettir.

سُبْحَانَكَ لَا عِلْمَ لَنَٓا اِلَّا مَا عَلَّمْتَنَا اِنَّكَ اَنْتَ الْعَل۪يمُ الْحَك۪يمُ

اَللّٰهُمَّ صَلِّ وَسَلِّمْ عَلٰى مَنْ اَرْسَلْتَهُ مُعَلِّمًا لِعِبَادِكَ لِيُعَلِّمَهُمْ كَيْفِيَّةَ مَعْرِفَتِكَ وَالْعُبُودِيَّةِ لَكَ وَمُعَرِّفًا لِكُنُوزِ اَسْمَائِكَ وَتَرْجُمَانًا لِآيَاتِ كِتَابِ كَائِنَاتِكَ وَمِرْآةً بِعُبُودِيَّتِهِ لِجَمَالِ رُبُوبِيَّتِكَ وَعَلٰى آلِهِ وَصَحْبِهِ اَجْمَعِينَ وَارْحَمْنَا وَارْحَمِ الْمُؤْمِنِينَ وَالْمُؤْمِنَاتِ آمِينَ بِرَحْمَتِكَ يَا اَرْحَمَ الرَّاحِمِينَ

---

Sekizinci Söz ⇐ | Sözler | ⇒ Onuncu Söz

---