Yirmi Üçüncü Lem'a/ro

Scrisoarea Naturii

[Scrisă inițial ca fiind a Şaisprezecea Notă a celei de-a Şaptesprezecea Strălucire, această parte din Scrisoarea Luminii a fost denumită mai târziu, datorită importanţei sale, a Douăzeci şi treia Strălucire. Ea trimite la moarte conceptul de tăgăduire a lui Allah ce se bazează pe argumentele Naturii, fără nicio şansă de reînsuflețire, şi spulberă cu totul pietrele de temelie ale necredinţei.]

Observație

Această scrisoare explică, prin nouă „Imposibilităţi”, ele însele cuprinzând cel puţin alte nouăzeci de imposibilităţi, cât de ilogică, neplăcută şi falsă este realitatea drumului ales de acei naturalişti (evoluționiști) care Îl tăgăduiesc pe Allah. Pentru a rezuma această discuție în acest capitol și pentru că aceste imposibilităţi au fost parţial explicate şi în alte părţi ale Scrisorii Luminii (Risale-i Nur), n-au fost menționate aici decât câteva argumente. Ca urmare, următoarea întrebarea vine în minte: „Cum de aceşti filosofi faimoşi și inteligenți pot să accepte o asemenea falsitate flagrantă şi să continue să urmeze acest drum?”

Ei bine, adevărul este că ei nu au putut vedea această realitate. Iar eu sunt gata să explic în detaliu şi să dovedesc cu argumente clare şi decisive, oricui are îndoieli, că aceste imposibilităţi neplăcute, dezgustătoare şi ilogice sunt de fapt rezultatele inevitabile al drumului ales de ei; de fapt, este însăși () esenţa credinţei lor.

بِسْمِ اللّٰهِ الرَّحْمٰنِ الرَّح۪يمِ

Bismillahir-Rahmanir-Rahim (În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător)

قَالَت۟ رُسُلُهُم۟ اَفِى اللّٰهِ شَكٌّ فَاطِرِ السَّمٰوَاتِ وَال۟اَر۟ضِ

„Trimișii lor au zis: <<Aveți vreo îndoială în privinţa lui Dumnezeu, Creatorul cerurilor și al pământului>>”?()

Acest verset, afirmând prin utilizarea unei întrebări negative „Nu există şi nu ar trebui să existe nicio îndoială în privinţa lui Allah Atotputernicul”, demonstrează în mod clar Existenţa și Unicitatea Divină și faptul că El nu are seamăn.

O notă care trebuie menţionată înainte de a dezvălui această taină:

În anul 1922 am fost în Ankara. Pe atunci, nivelul moral al oamenilor credincioși era extrem de ridicat ca rezultat al victoriei armatei musulmane împotriva grecilor. Dar am observat că un curent înfiorător de ateism încearcă să se instaleze perfid, să otrăvească şi să le distrugă minţile. „O, Doamne!” mi- am zis, „acest monstru o să afecteze și bazele credinţei.” În acel moment, întrucât versetul de mai sus evidențiază în mod deslușit Existenţa şi Unicitatea lui Allah, cerând ajutorul Coranului, am scris o scrisoare în limba arabă constând într-un argument preluat din el, care este o dovadă suficient de puternică pentru a distruge temelia gândirii ateiste. L-am publicat în Ankara, la tipografia Yeni Gün. Din cauza faptului că cei care cunoșteau limba arabă atunci în Turcia erau puțini, această dovadă puternică pe care am pregătit-o sub forma unui rezumat concis nu a avut efectul scontat şi, din păcate, curentul de ateism s-a extins şi a câştigat teren. Acum mă simt obligat să explic o parte a demonstraţiei în limba turcă. De vreme ce anumite părţi au fost explicate în totalitate în celelalte secţiuni ale Scrisorii Luminii, o voi prezenta aici pe scurt. De asemenea, diversele dovezi care au fost explicate în diferite locuri din Risale-i Nur și pentru că au legătură cu aceasta se consideră o parte a scrisorii de față.

Introducere

O, oameni! Să știți că există anumite cuvinte îngrozitoare care sunt spuse de gurile oamenilor și care implică sau conduc la necredință. Problema este că credincioșii le folosesc fără să-și dea seama de consecințele lor. Noi vom explica trei dintre cele mai importante.

Primul: „Cauzele creează acest lucru.”

Al doilea: „Se autocreează.”

Al treilea: „Este opera Naturii; Natura a cauzat-o și a creat-o.”

Într-adevăr, viaţa există, iar acest lucru nu poate fi negat. Iar fiecare fiinţă ajunge să existe într-un mod înţelept şi maiestuos. Și, de vreme ce nimic nu exista dintotdeauna înseamnă că totul a căpătat viață mai apoi. Ca urmare, o, tu cel care nu crezi! Probabil că vei fi obligat să accepți că o creatură, de exemplu, acest animal, fie că a fost creat de cauzele din această lume, adică vei spune că această creatură a ieșit la iveală o dată cu venirea laolaltă a cauzelor, fie vei spune că s-a format de unul singur, fie că existența lui se datorează Naturii sau fie că a fost creat prin puterea Celui Atotputernic și Glorios.

De vreme ce rațiunea nu poate găsi o altă cale în afara celor patru posibilități și dacă primele trei se dovedesc a fi imposibile și invalide, drumul Unicității Divine, care este cel de-al patrulea drum, rămâne singura posibilitate validă.

PRIMA CALE

este să acceptăm că existența lucrurilor și făpturilor se datorează venirii laolaltă a tuturor cauzelor din Univers.

Și vom menționa numai trei dintre numeroasele puncte care arată imposibilitatea acesteia.

Prima imposibilitate: Imaginați-vă o farmacie plină cu sute de recipiente de sticlă umplute cu tot felul de substanțe. Din acele medicamente se cere obținerea unui amestec dătător de viață și a unui medicament minunat. Mergând la farmacie am observat numeroasele elemente și substanțe ale acelui amestec viu, dătător de viață. Am analizat fiecare amestec în parte și am înțeles că din fiecare recipient de sticlă au fost luate monstre în cantități diferite, folosindu-se o măsurătoare precisă, câte una- două picături din acesta, trei-patru picături din celălalt, șase-șapte picături din următorul etc. Dacă se folosește o picătură mai mult sau mai puțin din acele ingrediente, acel amestec n-ar mai fi viu și ca urmare și-ar fi pierdut proprietățile. Apoi, am analizat și acel medicament minunat. Din fiecare recipient a fost luată câte o substanță, folosindu-se o măsurătoare precisă, astfel încât, dacă s-ar folosi o cantitate cât mai mică sau cât mai mare, amestecul și-ar fi pierdut proprietatea de vindecare. Din cele peste cincizeci de recipiente s-au luat substanțe de procentaje diferite, folosindu-se o măsură precisă.

Este oare posibil ca recipientele să se fi răsturnat printr-o stranie coincidență sau să fi fost răsturnate de către o rafală bruscă de vânt și numai anumite cantități, dar totuși diferite, să fie luate din fiecare dintre ele și vărsate și apoi să fie combinate pentru a se forma remediul vindecător? Există oare ceva mai superstițios, mai ilogic și mai lipsit de temei decât acest lucru? Dacă un măgar ar putea vorbi, ar spune: „Nu pot accepta acest lucru!” și ar lua-o la fugă.

Precum în acest exemplu, fiecare viețuitoare este cu siguranță un amestec posesor de viață și fiecare plantă este un remediu dătător de viață. Pentru că ele au fost create din substanțe foarte diferite, ce au fost măsurate foarte exact. Dacă acestea s-ar datora cauzelor și elementelor naturale, precum pământul, aerul sau apa, și s-ar pretinde că „Această ființă a fost creată de cauzele naturale”, acest lucru ar fi irațional, imposibil și fără de temei de sute de ori, așa cum s-ar putea pretinde că amestecul din farmacie s -a format datorită faptului că recipientele au fost răsturnate din întâmplare.

Pe scurt, substanțele vitale din această farmacie largă a Universului, care sunt măsurate pe scara Predestinării Celui Înțelept și Etern, se pot forma numai printr-o cunoaștere, înțelepciune nemărginite și voință atotcuprinzătoare. Omul nefericit care declară că „El este rezultatul unei acțiuni oarbe, surde și a nenumăratelor elemente și cauze naturale, ce curg ca niște inundații” și omul lipsit de rațiune, delirant, care pretinde că „Acel remediu uimitor s-a format de la sine când flacoanele au fost răsturnate” sunt cu siguranță mai inconștienți decât niște bețivi care vorbesc vrute și nevrute.

Într-adevăr, această necredință este o absurditate prostească, nebunească și dătătoare de amețeli.

A doua imposibilitate: Dacă nu I se atribuie totul Celui Atotputernic, Glorios și Unic, și se atribuie cauzelor naturale, atunci trebuie acceptat faptul că multe dintre elementele și cauzele prezente în Univers intervin în crearea fiecărei creaturi însuflețite. Mai mult, numeroase cauze diferite și contradictorii ar trebui să vină laolaltă într-o ordine fără de cusur, într-o măsură precisă, în cel mai bun echilibru și într-o armonie perfectă, în existența fiecărei creaturi, chiar și a celei mai mici cum ar fi musca, atunci acest fapt este o imposibilitate evidentă despre care orice persoană ce are o frântură de conștiință ar spune: „Este irațional; nu are cum să fie așa!”

Într-adevăr, organismul minuscul al unei muște este conectat cu majoritatea elementelor și cauzelor din Univers; este o sinteză a acestora. Dacă nu se atribuie crearea acelei muște Celui Etern și Atotputernic, atunci este absolut necesar ca acele cauze fizice să se afle în imediata apropiere a ei, astfel încât ele să poată intra în corpul minuscul al muștei. Ba chiar, să intre în celulele din ochii ei, care sunt o mostră a corpului ei minuscul. Pentru că, dacă respectiva cauza este de ordin material, efectul trebuie neapărat să se afle în imediata vecinătate și în interiorul ei. Astfel, aceasta implică acceptarea prezenței fizice a elementelor de bază ale Universului în interiorul acelei celule minuscule, un loc mult prea mic chiar și pentru a introduce vârful propriei antene, și a faptului că Natura este prezentă fizic și lucrează acolo în armonie, precum un maestru.

Până și cei mai nesăbuiți evoluționiști s-ar rușina să aibă o asemenea pretenție.

A treia imposibilitate: Este o regulă deja demonstrată اَل۟وَاحِدُ لَا يَص۟دُرُ اِلَّا عَنِ ال۟وَاحِدِ adică „Dacă o ființă este formată dintr-un singur întreg, cu siguranță, că aceasta a rezultat decât dintr-o singură sursă.” În special dacă se dovedește că acea ființă posedă o viață aflată în legătură cu toate lucrurile și dacă se caracterizează printr-o ordine perfectă și o măsură precisă, acest fapt demonstrează de la sine că nu s-a născut din mai multe surse – ceea ce cauzează contradicție și confuzie, ci a fost creeată dintr-o singură sursă, care este Cel Atotputernic și Înțelept. Drept urmare, pentru a atribui o ființă ordonată, echilibrată și unică, numeroaselor surse neînsuflețite, ignorante, agresive, inconștiente, haotice, surde și mute care sunt cauzele naturale – în situația în care orbirea și surditatea care cresc odată cu venirea laolaltă și amestecarea lor, printre multele posibilități – este la fel de irațional precum ar fi acceptarea a o sută de imposibilități deodată.

Chiar dacă nu luăm în calcul această imposibilitate, este evident că efectele cauzelor materiale nu au loc decât în mod direct, prin atingere. Însă acele cauze naturale au contact cu corpurile ființelor vii, prin exteriorul lor. Cu toate acestea, observăm că interiorul acestor ființe, unde cauzele materiale nu pot nici să atingă și nici să ajungă, sunt de zece ori mai bine organizate, mai frumoase și mai perfecte, în comparație cu aspectul lor exterior.

De aceea, deși mâinile și uneltele cauzelor fizice nu pot încăpea în creaturile minuscule și poate nici nu pot avea un contact perfect cu exteriorul lor și pentru că ele sunt mai uimitoare, din punct de vedere al artei și fără de seamă, din punct de vedere al creării, decât ființele cele mai mari, este posibilă punerea pe seama acestor cauze fără viață, ignorante, crude, distante, vaste, conflictuale, surde și oarbe numai dacă ești de o sută de ori orb și de o mie de ori surd.

A DOUA CALE

constitue afirmația lor: „Se autocreează.”

Această cale implică de asemenea multe imposibilități și este absurdă și irațională din toate punctele de vedere. Vom arăta ca exemplu trei dintre aceste imposibilități.

Prima imposibilitate: O, tu, necredinciosule încăpățânat! Egocentrismul și mândria ta te-au prostit atât de mult încât te-au făcut să accepți o sută de imposibilități dintr-o dată.

Numai că tu ești o ființă vie și nu o simplă substanță, fără de suflet și neschimbătoare. Ci ești asemeni unei mașinării bine pusă la punct care este supusă în permaneță reînnoirii și ești precum un palat minunat care trece prin transformări continue. Particulele din organismul tău lucrează neîncetat în corpul tău care este într-o conexiune dinamică cu creaturile, îndeosebi cu privire la subzistența și perpetuarea speciei. În ceea ce privește particulele care lucrează în corpul tău, acestea au grijă să nu întrerupă acea conexiune și acea relație. Ele acționează cu grijă, ca și când ar lua în considerare și ar privi toate creaturile. Și observând relațiile tale cu acestea, particulele acționează în consecință. Iar tu beneficiezi, prin simțurile tale văzute și nevăzute, de această lume în funcție de minunata postură a acestor particule.

Dacă nu accepți că particulele din interiorul corpului tău sunt mici slujitori supuși aflați în mișcare conform legilor Celui Etern și Atotputernic sau că sunt soldații armatei Lui organizare sau niște penițe ale stiloului destinului – fiecare particulă este precum o peniță de stilou –, sau că ele sunt puncte scrise de stiloul Puterii – fiecare particulă este un punct –, atunci în fiecare particulă ce lucrează în ochii tăi trebuie să existe un ochi care poate vedea fiecare membru și fiecare organ din corpul tău, precum și întregul Univers cu care tu ești conectat. În plus, fiecărei particule trebuie să-i fie alocată o inteligență similară cu cea a o sută de genii, suficientă încât să știe și să recunoască întregul trecut și viitor al tău, înaintașii și urmașii tăi, originile tuturor elementelor ființei tale și sursele întregii tale subzistențe. A atribui înțelepciunea și inteligența a o mie de învățați precum Platon unei singure particule iraționale, este de o mie de ori o superstiție prostească!

A doua imposibilitate: Ființa voastră este asemenea unui palat minunat cu o mie de cupole ale căror pietre sunt suspendate, fără stâlpi, așezate cap la cap. Ba chiar, corpul tău este de o mie de ori mai uimitor decât un asemenea palat, pentru că palatul ființei tale se înnoiește continuu, într-o ordine perfectă. Lăsând la o parte spiritul tău cu adevărat minunat, inima și celelalte capacități subtile, fiecare parte a corpului tău reprezintă câte o casă cu cupolă. Asemenea pietrelor cupolei, particulele stau împreună într-un echilibru și o ordine perfecte, fiind așezate cap la cap și scot la iveală o clădire minunată, o operă de artă nemaipomenită și un miracol uimitor al Puterii Divine, precum ochii și limba.

Dacă n-ai accepta că aceste particule sunt niște slujitori supuși comenzilor Stăpânului Universului, atunci fiecare particulă ar trebui să domine absolut celelalte particule ale corpului și în același timp să subordoneze absolut pe fiecare dintre ele, să fie deopotrivă egale cu fiecare și în același timp, să fie opuse, din punct de vedere al dominării, să fie sursa majorității Atributelor specifice numai Celui a Cărui Existență este Absolut Necesară. Să pui pe seama unui număr nelimitat de particule o ființă creată cu artă, foarte bine organizată, care nu este decât opera Celui Unic prin misterul Unicității, este o imposibilitate foarte clară, ba chiar este de o sută de ori imposibil.

A treia imposibilitate: Dacă nu accepți că existența ta este o scrisoare scrisă de condeiul Celui Etern Atotputernic și Unic și accepți în schimb că este o carte imprimată de Natură și cauze, atunci ar trebui să existe matrițe ale Naturii într-un număr de mii de combinații, aranjate în cercuri concentrice.

De exemplu, dacă respectiva carte pe care o țin în mână este atribuită scriitorului ei înseamnă că ea a fost scrisă prin știința autorului. Dar dacă aceasta nu este atribuită condeiului scriitorului ei, pretinzându-se că a fost scrisă de la sine sau că este rezultatul Naturii, atunci pentru ca o asemenea carte imprimată să existe, ar trebui ca fiecare literă să fie scrisă de un singur condei special de oțel.

Așa cum într-o tipografie, pentru fiecare literă a alfabetului există câte o literă din oțel pentru a tipări cartea, la fel și pentru fiecare condei trebuie să existe atâtea condeie câte litere există. Ba chiar, așa cum se poate întâmpla uneori, să scrii o pagină întreagă, folosind litere de dimensiuni mari cu un condei mic, folosind un scris mărunt, sunt necesare mii de condeie pentru a scrie acea singură literă. Poate dacă literele intră unele în altele și iau o formă bine organizată, precum corpul tău, atunci în fiecare cerc, pentru fiecare parte a lui, trebuie să existe matrițe pentru numărul tuturor părticelelor componente.

Să presupunem, chiar dacă acest lucru este o probabilitate care are o sută de imposibilități, că facerea acelor litere de fier, pline de artă și desăvârșite, precum și acele matrițe perfecte și condeie nu este atribuită unui singur scriitor. Atunci este necesar să existe același număr de condeie, matrițe și litere. Pentru că și acestea au fost create și au fost făcute cu o artă desăvârșită. Și astfel, procedeul continuă la infinit.

Astfel, înțelege și tu! Acest mod de gândire implică imposibilități și superstiții egale cu numărul de particule din corpul tău.

O, tu, necredincios încăpățânat! Rușinează-te și renunță la această rătăcire!

A TREIA CALE

este „opera Naturii; Natura o necesită și o creează.”

Această afirmație conține multe imposibilități. Vom menționa trei dintre ele ca exemplu.

Prima imposibilitate: Dacă existența creaturilor și în special a ființelor vii, care au fost create de o forță care vede totul, cu înțelepciune și artă, nu este atribuită Condeiului Predestinării Divine și Puterii lui Absolute, ci Naturii și forței, care sunt oarbe, surde și fără gândire, va fi necesar să se accepte că Natura, pentru a crea totul, va face să existe un număr nevăzut de mașini și tipografii nevăzute. Sau să se accepte că în fiecare lucru se găsesc o putere și o înțelepciune care poate crea și administra Universul.

Manifestările Soarelui și reflecțiile lui se observă în fragmentele de sticlă, mici cât un grăunte, și în picăturile de pe fața Pământului; dacă aceste exemple, acești sori imaginari reflectați nu sunt atribuiți Soarelui de pe cer, atunci ar fi necesară acceptarea existenței independente a unui Soare real, posesor al caracteristicilor Soarelui, aparent mic, dar în esență, profund, în fiecare fragment mic de sticlă, mai mic decât un vârf de chibrit. Și trebuie să se accepte existența unor sori echivalenți numărului particulelor din componența sticlei.

În același mod, dacă crearea ființelor umane și a celorlalte creaturi nu sunt atribuite într-un mod direct manifestărilor Numelor Sublime ale lui Allah, Care este Lumina cerurilor și a pământului, este necesar să acceptăm că în fiecare ființă, și mai ales în creaturile umane, se află o voință și o forță absolute, o natură purtătoare de cunoaștere și înțelepciune infinite sau chiar o divinitate. O astfel de mentalitate este una dintre cele mai absurde și mai superstițioase dintre toate imposibilitățile din Univers. Omul care atribuie arta Creatorului Universului Naturii inconștiente, nesemnificative și iluzorii, este cu siguranță de o sută de ori mai animal și mai inconștient decât un animal.

A doua imposibilitate: Dacă toate creaturile, care sunt atât de ordonate și echilibrate, pline de artă și înțelepciune, nu sunt atribuite unei Entități posesoare a Puterii și Înțelepciunii absolute și, în schimb, sunt atribuite Naturii, atunci trebuie să se admită existența în fiecare bucată de pământ a acesteia a unui număr egal de fabrici și tipografii câte se găsesc în Europa. Numai atunci acea bucățică de pământ, care este loc de concepere și atelier, poate facilita apariția și creșterea numeroselor flori și fructe.

Căci, se vede în mod practic că bolul de pământ care are rolul de ghiveci și în care semințele sunt așezate în rând, are capacitatea de a crea și de a da forme și modele foarte diverse tuturor florilor semănate în el.

Dacă această capacitate nu se atribuie Celui Glorios și Atotputernic, ar trebui să existe pentru fiecare floare din pământul acelui ghiveci câte o mașină reală, nevăzută și personalizată, căci în caz contrar, această situație ar fi imposibilă. Pentru că materia semințelor este aceeași cu materia spermei și a ovulelor. Adică sunt făcute dintr-un amestec dezordonat, fără formă, precum o mixtură păstoasă de oxigen, hidrogen, carbon și azot și împreună cu acestea, de vreme ce aerul, apa, căldura și lumina sunt de asemenea simple, fără conștiință și tâșnesc precum inundațiile. Faptul că toate formele diferite ale acelor flori provin din pământ, bine ordonate și create artistic, implică faptul că în pământul acelui bol, există mici imprimante și fabrici nevăzute egale cu numărul de imprimante și fabrici existente în Europa pentru a țese acest număr mare de țesături cu viață și a înscripționa miile de broderii atât de diversificate.

Deci, compară prin analogie gândirea tăgăduitoare a naturaliștilor ca să vezi cât de mult au deviat de la sfera rațiunii. Iar în ceea ce-i privește pe susținătorii fără minte cu chipuri de oameni care pretind că Natura ar fi creatorul și susțin că ar fi oameni de știință inteligenți și învățați, privește cât de depărtat de știință și rațiune sunt și râzi de ei și respinge-i pentru că au îmbrățișat o superstiție care este cu neputință să fie adevărată.

Dacă întrebați: Dacă aceste imposibilități stranii și dificultăți a căror realizare este de neconceput se petrec din cauza faptului că existența creaturilor a fost atribuită Naturii, oare cum sunt îndepărtate aceste dificultăți atunci când ele se atribuie Celui Absolut? Și cum se pot transforma aceste imposibilități dificile în necesități ușoare?

Elcevap: Birinci Muhal’de nasıl ki güneşin cilve-i in’ikası, kemal-i suhuletle, külfetsiz en küçük zerrecik camdan tut tâ en büyük bir denizin yüzüne kadar feyzini ve tesirini misalî güneşçiklerle gayet kolaylıkla gösterdikleri halde, eğer güneşten nisbeti kesilse o vakit her bir zerrecikte, tabiî ve bizzat bir güneşin haricî vücudu imtina derecesinde bir suubetle olabilmesi, kabul edilmek lâzım gelir.

Öyle de her bir mevcud, doğrudan doğruya Zat-ı Ehad ve Samed’e verilse vücub derecesinde bir suhulet, bir kolaylık ile ve bir intisap ve cilve ile her bir mevcuda lâzım her bir şey, ona yetiştirilebilir.

Eğer o intisap kesilse ve o memuriyet başıbozukluğa dönse ve her bir mevcud kendi başına ve tabiata bırakılsa, o vakit imtina derecesinde yüz bin müşkülat ve suubetle sinek gibi bir zîhayatın, kâinatın küçük bir fihristesi olan gayet hârika makine-i vücudunu icad eden, içindeki kör tabiatın, kâinatı halk ve idare edecek bir kudret ve hikmet sahibi olduğunu farz etmek lâzım gelir. Bu ise bir muhal değil belki binler muhaldir.

Elhasıl, nasıl ki Zat-ı Vâcibü’l-vücud’un şerik ve naziri mümteni ve muhaldir. Öyle de rububiyetinde ve icad-ı eşyada başkalarının müdahalesi, şerik-i zatî gibi mümteni ve muhaldir.

Amma ikinci muhaldeki müşkülat ise müteaddid risalelerde ispat edildiği gibi eğer bütün eşya Vâhid-i Ehad’e verilse bütün eşya, bir tek şey gibi suhuletli ve kolay olur. Eğer esbaba ve tabiata verilse bir tek şey, umum eşya kadar müşkülatlı olduğu, müteaddid ve kat’î bürhanlarla ispat edilmiş. Bir bürhanın hülâsası şudur ki:

Nasıl ki bir adam, bir padişaha askerlik veya memuriyet cihetiyle intisap etse o memur ve o asker o intisap kuvvetiyle, yüz bin defa kuvvet-i şahsiyesinden fazla işlere medar olabilir. Ve padişahı namına bazen bir şahı esir eder. Çünkü gördüğü işlerin ve yaptığı eserlerin cihazatını ve kuvvetini kendi taşımıyor ve taşımaya mecbur olmuyor. O intisap münasebetiyle, padişahın hazineleri ve arkasındaki nokta-i istinadı olan ordu; o kuvveti, o cihazatı taşıyor. Demek gördüğü işler, şahane olarak bir padişahın işi gibi ve gösterdiği eserler, bir ordu eseri misillü hârika olabilir.

Nasıl ki karınca, o memuriyet cihetiyle Firavun’un sarayını harap ediyor. Sinek o intisap ile Nemrut’u gebertiyor. Ve o intisap ile buğday tanesi gibi bir çam çekirdeği, koca çam ağacının bütün cihazatını yetiştiriyor. (Hâşiye)

Eğer o intisap kesilse, o memuriyetten terhis edilse yapacağı işlerin cihazatını ve kuvvetini, belinde ve bileğinde taşımaya mecburdur. O vakit, o küçücük bileğindeki kuvvet miktarınca ve belindeki cephane adedince iş görebilir. Evvelki vaziyette gayet kolaylıkla gördüğü işleri bu vaziyette ondan istenilse, elbette bileğinde bir ordu kuvvetini ve belinde bir padişahın cihazat-ı harbiye fabrikasını yüklemek lâzım gelir ki güldürmek için acib hurafeleri ve masalları hikâye eden maskaralar dahi bu hayalden utanıyorlar!..

Elhasıl: Vâcibü’l-vücud’a her mevcudu vermek, vücub derecesinde bir suhuleti var. Ve tabiata icad cihetinde vermek, imtina derecesinde müşkül ve haric-i daire-i akliyedir.

Üçüncü Muhal: Bu muhali izah edecek bazı risalelerde beyan edilen iki misal:

Birinci Misal: Bütün âsâr-ı medeniyetle tekmil ve tezyin edilmiş, hâlî bir sahrada kurulmuş, yapılmış bir saraya; gayet vahşi bir adam girmiş, içine bakmış. Binlerle muntazam sanatlı eşyayı görmüş. Vahşetinden, ahmaklığından, hariçten kimse müdahale etmeyip o saray içinde o eşyadan birisi, o sarayı müştemilatıyla beraber yapmıştır diye taharriye başlıyor. Hangi şeye bakıyor, o vahşetli aklı dahi kabil görmüyor ki o şey bunları yapsın.

Sonra o sarayın teşkilat programını ve mevcudat fihristesini ve idare kanunları içinde yazılı olan bir defteri görür. Çendan elsiz ve gözsüz ve çekiçsiz olan o defter dahi sair içindeki şeyler gibi hiçbir kabiliyeti yoktur ki o sarayı teşkil ve tezyin etsin. Fakat muztar kalarak bilmecburiye, eşya-yı âhere nisbeten, kavanin-i ilmiyenin bir unvanı olmak cihetiyle, o sarayın mecmuuna bu defteri münasebettar gördüğünden “İşte bu defterdir ki o sarayı teşkil, tanzim ve tezyin edip bu eşyayı yapmış, takmış, yerleştirmiş.” diyerek vahşetini; ahmakların, sarhoşların hezeyanına çevirmiş.

İşte aynen bu misal gibi; hadsiz derecede misaldeki saraydan daha muntazam, daha mükemmel ve bütün etrafı mu’cizane hikmetle dolu şu saray-ı âlemin içine, inkâr-ı uluhiyete giden tabiiyyun fikrini taşıyan vahşi bir insan girer. Daire-i mümkinat haricinde olan Zat-ı Vâcibü’l-vücud’un eser-i sanatı olduğunu düşünmeyerek ve ondan i’raz ederek, daire-i mümkinat içinde kader-i İlahînin yazar bozar bir levhası hükmünde ve kudret-i İlahiyenin kavanin-i icraatına tebeddül ve tagayyür eden bir defteri olabilen ve pek yanlış ve hata olarak “tabiat” namı verilen bir mecmua-i kavanin-i âdât-ı İlahiye ve bir fihriste-i sanat-ı Rabbaniyeyi görür. Ve der ki:

“Madem bu eşya bir sebep ister, hiçbir şeyin bu defter gibi münasebeti görünmüyor. Çendan hiçbir cihetle akıl kabul etmez ki gözsüz, şuursuz, kudretsiz bu defter, rububiyet-i mutlakanın işi olan ve hadsiz bir kudreti iktiza eden icadı yapamaz. Fakat madem Sâni’-i Kadîm’i kabul etmiyorum; öyle ise en münasibi, bu defter bunu yapmış ve yapar diyeceğim.” der. Biz de deriz:

Ey ahmaku’l-humakadan tahammuk etmiş sarhoş ahmak! Başını tabiat bataklığından çıkar, arkana bak; zerrattan, seyyarata kadar bütün mevcudat, ayrı ayrı lisanlarla şehadet ettikleri ve parmaklarıyla işaret ettikleri bir Sâni’-i Zülcelal’i gör ve o sarayı yapan ve o defterde sarayın programını yazan Nakkaş-ı Ezelî’nin cilvesini gör, fermanına bak, Kur’an’ını dinle, o hezeyanlardan kurtul!

İkinci Misal: Gayet vahşi bir adam muhteşem bir kışla dairesine girer. Gayet muntazam bir ordunun umumî beraber talimlerini, muntazam hareketlerini görür. Bir neferin hareketiyle; bir tabur, bir alay, bir fırka kalkar, oturur, gider; bir ateş emriyle ateş ettiklerini müşahede eder. Onun kaba, vahşi aklı, bir kumandanın, devletin nizamatıyla ve kanun-u padişahî ile kumandasını anlamayıp inkâr ettiğinden, o askerlerin iplerle birbiriyle bağlı olduklarını tahayyül eder. O hayalî ip, ne kadar hârikalı bir ip olduğunu düşünür; hayrette kalır.

Sonra gider Ayasofya gibi gayet muazzam bir camiye, cuma gününde dâhil olur. O cemaat-i müslimînin, bir adamın sesiyle kalkar, eğilir, secde ederek oturduklarını müşahede eder. Manevî ve semavî kanunların mecmuundan ibaret olan şeriatı ve şeriat sahibinin emirlerinden gelen manevî düsturlarını anlamadığından, o cemaatin maddî iplerle bağlandığını ve o acib ipler onları esir edip oynattığını tahayyül ederek en vahşi insan suretindeki canavar hayvanları dahi güldürecek derecede maskaralı bir fikirle çıkar, gider.

İşte aynı bu misal gibi Sultan-ı ezel ve ebed’in hadsiz cünudunun muhteşem bir kışlası olan şu âleme ve o Mabud-u Ezelî’nin muntazam bir mescidi olan şu kâinata; mahz-ı vahşet olan, inkârlı fikr-i tabiatı taşıyan bir münkir giriyor. O Sultan-ı Ezelî’nin hikmetinden gelen nizamat-ı kâinatın manevî kanunlarını, birer maddî madde tasavvur ederek ve saltanat-ı rububiyetin kavanin-i itibariyesi ve o Mabud-u Ezelî’nin şeriat-ı fıtriye-i kübrasının manevî ve yalnız vücud-u ilmîsi bulunan ahkâmlarını ve düsturlarını birer mevcud-u haricî ve maddî birer madde tahayyül ederek, kudret-i İlahiyenin yerine, o ilim ve kelâmdan gelen ve yalnız vücud-u ilmîsi bulunan o kanunları ikame etmek ve ellerine icad vermek, sonra da onlara “tabiat” namını takmak ve yalnız bir cilve-i kudret-i Rabbaniye olan kuvveti, bir zîkudret ve müstakil bir kadîr telakki etmek; misaldeki vahşiden bin defa aşağı bir vahşettir!

Elhasıl, tabiiyyunların, mevhum ve hakikatsiz tabiat dedikleri şey, olsa olsa ve hakikat-i hariciye sahibi ise ancak bir sanat olabilir, Sâni’ olamaz. Bir nakıştır, nakkaş olamaz. Ahkâmdır, hâkim olamaz. Bir şeriat-ı fıtriyedir, şâri’ olamaz. Mahluk bir perde-i izzettir, hâlık olamaz. Münfail bir fıtrattır, fâtır bir fâil olamaz. Kanundur, kudret değildir; kādir olamaz. Mistardır, masdar olamaz.

Elhasıl: Madem mevcudat var. Madem On Altıncı Nota’nın başında denildiği gibi mevcudun vücuduna, taksim-i aklî ile dört yoldan başka yol tahayyül edilmez. O dört cihetten üçünün her birinin üç zâhir muhaller ile butlanı, kat’î bir surette ispat edildi. Elbette bizzarure ve bilbedahe dördüncü yol olan vahdet yolu, kat’î bir surette ispat olunuyor. O dördüncü yol ise baştaki اَفِى اللّٰهِ شَكٌّ فَاطِرِ السَّمٰوَاتِ وَال۟اَر۟ضِ âyeti, şeksiz ve şüphesiz bedahet derecesinde Zat-ı Vâcibü’l-vücud’un uluhiyetini ve her şey doğrudan doğruya dest-i kudretinden çıktığını ve semavat ve arz kabza-i tasarrufunda bulunduğunu gösteriyor.

Ey esbab-perest ve tabiata tapan bîçare adam! Madem her şeyin tabiatı, her şey gibi mahluktur çünkü sanatlıdır ve yeni oluyor. Hem her müsebbeb gibi zâhirî sebebi dahi masnûdur. Ve madem her şeyin vücudu, pek çok cihazat ve âletlere muhtaçtır. O halde, o tabiatı icad eden ve o sebebi halk eden bir Kadîr-i Mutlak var. Ve o Kadîr-i Mutlak’ın ne ihtiyacı var ki âciz vesaiti, rububiyetine ve icadına teşrik etsin. Hâşâ! Belki doğrudan doğruya müsebbebi, sebep ile beraber halk ederek, cilve-i esmasını ve hikmetini göstermek için bir tertip ve tanzim ile zâhirî bir sebebiyet, bir mukarenet vermekle, eşyadaki zâhirî kusurlara, merhametsizliklere ve noksaniyetlere merci olmak için esbab ve tabiatı dest-i kudretine perde etmiş; izzetini o suretle muhafaza etmiş.

Acaba bir saatçi, saatin çarklarını yapsın; sonra saati çarklarla tertip edip tanzim etsin, daha mı kolaydır? Yoksa hârika bir makineyi, o çarklar içinde yapsın; sonra saatin yapılmasını o makinenin camid ellerine versin, tâ saati yapsın, daha mı kolaydır? Acaba imkân haricinde değil midir? Haydi o insafsız aklınla sen söyle, sen hâkim ol!

Veyahut bir kâtip; mürekkep, kalem, kâğıdı getirdi. Onunla kendi bizzat o kitabı yazsa daha mı kolaydır? Yoksa o kâğıt, mürekkep, kalem içinde o kitaptan daha sanatlı, daha zahmetli, yalnız o tek kitaba mahsus olarak bir yazı makinesi icad etsin; sonra o şuursuz makineye “Haydi sen yaz!” desin de kendi karışmasın, daha mı kolaydır? Acaba yüz defa yazıdan daha müşkül değil midir?

Eğer desen: Evet, bir kitabı yazan makinenin icadı, o kitaptan yüz defa daha müşküldür. Fakat o makine, aynı kitabın birçok nüshalarını yazmasına vasıta olmak cihetiyle, belki bir kolaylık var?

Elcevap: Nakkaş-ı Ezelî, hadsiz kudretiyle nihayetsiz cilve-i esmasını her vakit tazelendirmekle, ayrı ayrı şekilde göstermek için eşyadaki teşahhusları ve hususi simaları öyle bir surette halk etmiştir ki hiçbir mektub-u Samedanî ve hiçbir kitab-ı Rabbanî, diğer kitapların aynı aynına olamıyor. Alâküllihal, ayrı manaları ifade etmek için ayrı bir siması bulunacak.

Eğer gözün varsa insanın simasına bak, gör ki zaman-ı Âdem’den şimdiye kadar, belki ebede kadar, bu küçük simada, aza-yı esasîde ittifak ile beraber her bir sima, umum simalara nisbeten, her birisine karşı birer alâmet-i farikası var olduğu kat’iyen sabittir.

Bunun için her bir sima, ayrı bir kitaptır. Yalnız sanatın tanzimi için ayrı bir yazı takımı ve ayrı bir tertip ve telif ister. Ve maddelerini hem getirmek hem yerleştirmek ve hem de vücuda lâzım olan her şeyi dercetmek için bütün bütün başka bir tezgâh ister.

Haydi, farz-ı muhal olarak tabiata bir matbaa nazarıyla baktık. Fakat bir matbaaya ait olan tanzim ve basmak, yani muayyen intizamını kalıba sokmaktan başka, o tanzimin icadından, icadları yüz derece daha müşkül bir zîhayatın cismindeki maddeleri, aktar-ı âlemden mizan-ı mahsusla ve has bir intizamla icad etmek ve getirmek ve matbaa eline vermek için yine o matbaayı icad eden Kadîr-i Mutlak’ın kudret ve iradesine muhtaçtır. Demek, bu matbaalık ihtimali ve farzı, bütün bütün manasız bir hurafedir.

İşte bu saat ve kitap misalleri gibi Sâni’-i Zülcelal, Kādir-i külli şey’, esbabı halk etmiş; müsebbebatı da halk ediyor. Hikmetiyle, müsebbebatı esbaba bağlıyor. Kâinatın harekâtının tanzimine dair kavanin-i âdetullahtan ibaret olan şeriat-ı fıtriye-i kübra-yı İlahiyenin bir cilvesini ve eşyadaki o cilvesine yalnız bir âyine ve bir ma’kes olan tabiat-ı eşyayı, iradesiyle tayin etmiştir. Ve o tabiatın vücud-u haricîye mazhar olan vechini, kudretiyle icad etmiş ve eşyayı o tabiat üzerinde halk etmiş, birbirine mezcetmiş. Acaba gayet derecede makul ve hadsiz bürhanların neticesi olan bu hakikatin kabulü mü daha kolaydır? –Acaba vücub derecesinde lâzım değil midir?– Yoksa camid, şuursuz, mahluk, masnû, basit olan o sebep ve tabiat dediğiniz maddelere, her bir şeyin vücuduna lâzım hadsiz cihazat ve âlâtı verip hakîmane, basîrane olan işleri kendi kendilerine yaptırmak mı daha kolaydır? –Acaba imtina derecesinde, imkân haricinde değil midir?– Senin, o insafsız aklının insafına havale ediyoruz.

Münkir ve tabiat-perest diyor ki:

Madem beni insafa davet ediyorsun. Ben de diyorum ki şimdiye kadar yanlış gittiğimiz yol hem yüz derece muhal hem gayet zararlı ve nihayet derecede çirkin bir meslek olduğunu itiraf ediyorum. Sâbık tahkikatınızdan zerre miktar şuuru bulunan anlayacak ki esbaba, tabiata icad vermek mümtenidir, muhaldir. Ve her şeyi doğrudan doğruya Vâcibü’l-vücud’a vermek vâcibdir, zarurîdir. Elhamdülillahi ale’l-iman deyip iman ediyorum.

Yalnız bir şüphem var: Cenab-ı Hakk’ın Hâlık olduğunu kabul ediyorum fakat bazı cüz’î esbabın ehemmiyetsiz şeylerde icada müdahaleleri ve bir parça medh ü sena kazanmaları, saltanat-ı rububiyetine ne zarar verir? Saltanatına noksaniyet gelir mi?

Elcevap: Bazı risalelerde gayet kat’î ispat ettiğimiz gibi; hâkimiyetin şe’ni, müdahaleyi reddetmektir. Hattâ en edna bir hâkim, bir memur; daire-i hâkimiyetinde oğlunun müdahalesini kabul etmiyor. Hattâ hâkimiyetine müdahale tevehhümüyle, bazı dindar padişahlar –halife oldukları halde– masum evlatlarını katletmeleri, bu “redd-i müdahale kanunu”nun hâkimiyette ne kadar esaslı hükmettiğini gösteriyor. Bir nahiyede iki müdürden tut tâ bir memlekette iki padişaha kadar, hâkimiyetteki istiklaliyetin iktiza ettiği “men’-i iştirak kanunu” tarih-i beşerde çok acib herc ü merc ile kuvvetini göstermiş.

Acaba âciz ve muavenete muhtaç insanlardaki âmiriyet ve hâkimiyetin bir gölgesi, bu derece müdahaleyi reddetmeyi ve başkasının müdahalesini men’etmeyi ve hâkimiyetinde iştirak kabul etmemeyi ve makamında istiklaliyetini nihayet taassupla muhafazaya çalışmayı gör, sonra hâkimiyet-i mutlaka rububiyet derecesinde ve âmiriyet-i mutlaka uluhiyet derecesinde ve istiklaliyet-i mutlaka ehadiyet derecesinde ve istiğna-yı mutlak kādiriyet-i mutlaka derecesinde bir Zat-ı Zülcelal’de, bu redd-i müdahale ve men’-i iştirak ve tard-ı şerik, ne derece o hâkimiyetin zarurî bir lâzımı ve vâcib bir muktezası olduğunu kıyas edebilirsen et.

Amma ikinci şık şüphen ki: Bazı esbab, bazı cüz’iyatın bazı ubudiyetlerine merci olsa, o Mabud-u Mutlak olan Zat-ı Vâcibü’l-vücud’a müteveccih zerrattan seyyarata kadar mahlukatın ubudiyetlerinden ne noksan gelir?

Elcevap: Şu kâinatın Hâlık-ı Hakîm’i, kâinatı bir ağaç hükmünde halk edip en mükemmel meyvesini zîşuur ve zîşuurun içinde en câmi’ meyvesini insan yapmıştır. Ve insanın en ehemmiyetli, belki insanın netice-i hilkati ve gaye-i fıtratı ve semere-i hayatı olan şükür ve ibadeti; o Hâkim-i Mutlak ve Âmir-i Müstakil, kendini sevdirmek ve tanıttırmak için kâinatı halk eden o Vâhid-i Ehad, bütün kâinatın meyvesi olan insanı ve insanın en yüksek meyvesi olan şükür ve ibadetini başka ellere verir mi? Bütün bütün hikmetine zıt olarak, netice-i hilkati ve semere-i kâinatı abes eder mi? Hâşâ ve kellâ… Hem hikmetini ve rububiyetini inkâr ettirecek bir tarzda mahlukatın ibadetlerini başkalara vermeye rıza gösterir mi, hiç müsaade eder mi? Ve hem hadsiz bir derecede kendini sevdirmeyi ve tanıttırmayı ef’aliyle gösterdiği halde, en mükemmel mahlukatının şükür ve minnettarlıklarını, tahabbüb ve ubudiyetlerini başka esbaba vermekle kendini unutturup kâinattaki makasıd-ı âliyesini inkâr ettirir mi? Ey tabiat-perestlikten vazgeçen arkadaş! Haydi sen söyle!

O diyor: Elhamdülillah, bu iki şüphem hallolmakla beraber, vahdaniyet-i İlahiyeye dair ve Mabud-u Bi’l-hak o olduğuna ve ondan başkaları ibadete lâyık olmadığına o kadar parlak ve kuvvetli iki delil gösterdin ki onları inkâr etmek, güneşi ve gündüzü inkâr etmek gibi bir mükâberedir.

Hâtime

Tabiat fikr-i küfrîsini terk eden ve imana gelen zat diyor ki: Elhamdülillah, benim şüphelerim kalmadı; yalnız merakımı mûcib olan birkaç sualim var.

Birinci Sual: Çok tembellerden ve târikü’s-salâtlardan işitiyoruz, diyorlar ki: Cenab-ı Hakk’ın bizim ibadetimize ne ihtiyacı var ki Kur’an’da çok şiddet ve ısrar ile ibadeti terk edeni zecredip cehennem gibi dehşetli bir ceza ile tehdit ediyor. İtidalli ve istikametli ve adaletli olan ifade-i Kur’aniyeye nasıl yakışıyor ki ehemmiyetsiz bir cüz’î hataya karşı, nihayet şiddeti gösteriyor?

Elcevap: Evet, Cenab-ı Hak senin ibadetine, belki hiçbir şeye muhtaç değil. Fakat sen ibadete muhtaçsın, manen hastasın. İbadet ise manevî yaralarına tiryaklar hükmünde olduğunu çok risalelerde ispat etmişiz. Acaba bir hasta, o hastalık hakkında, şefkatli bir hekimin ona nâfi’ ilaçları içirmek hususunda ettiği ısrara mukabil, hekime dese: “Senin ne ihtiyacın var, bana böyle ısrar ediyorsun?” Ne kadar manasız olduğunu anlarsın.

Amma Kur’an’ın terk-i ibadet hakkında şiddetli tehdidatı ve dehşetli cezaları ise nasıl ki bir padişah, raiyetinin hukukunu muhafaza etmek için âdi bir adamın, raiyetinin hukukuna zarar veren bir hatasına göre, şiddetli cezaya çarpar.

Öyle de ibadeti ve namazı terk eden adam, Sultan-ı ezel ve ebed’in raiyeti hükmünde olan mevcudatın hukukuna ehemmiyetli bir tecavüz ve manevî bir zulmeder. Çünkü mevcudatın kemalleri, Sâni’e müteveccih yüzlerinde tesbih ve ibadet ile tezahür eder. İbadeti terk eden, mevcudatın ibadetini görmez ve göremez, belki de inkâr eder. O vakit ibadet ve tesbih noktasında yüksek makamda bulunan ve her biri birer mektub-u Samedanî ve birer âyine-i esma-i Rabbaniye olan mevcudatı; âlî makamlarından tenzil ettiğinden ve ehemmiyetsiz, vazifesiz, camid, perişan bir vaziyette telakki ettiğinden mevcudatı tahkir eder; kemalâtını inkâr ve tecavüz eder.

Evet herkes, kâinatı kendi âyinesiyle görür. Cenab-ı Hak insanı kâinat için bir mikyas, bir mizan suretinde yaratmıştır. Her insan için bu âlemden hususi bir âlem vermiş. O âlemin rengini, o insanın itikad-ı kalbîsine göre gösteriyor.

Mesela, gayet meyus ve matemli olarak ağlayan bir insan, mevcudatı ağlar ve meyus suretinde görür; gayet sürurlu ve neşeli, müjdeli ve kemal-i neşesinden gülen bir adam, kâinatı neşeli, güler gördüğü gibi; mütefekkirane ve ciddi bir surette ibadet ve tesbih eden adam, mevcudatın hakikaten mevcud ve muhakkak olan ibadet ve tesbihatlarını bir derece keşfeder ve görür. Gafletle veya inkârla ibadeti terk eden adam; mevcudatı, hakikat-i kemalâtına tamamıyla zıt ve muhalif ve hata bir surette tevehhüm eder ve manen onların hukukuna tecavüz eder.

Hem o târikü’s-salât, kendi kendine mâlik olmadığı için kendi mâlikinin bir abdi olan kendi nefsine zulmeder. Onun mâliki, o abdinin hakkını, onun nefs-i emmaresinden almak için dehşetli tehdit eder. Hem netice-i hilkati ve gaye-i fıtratı olan ibadeti terk ettiğinden, hikmet-i İlahiye ve meşiet-i Rabbaniyeye karşı bir tecavüz hükmüne geçer. Onun için cezaya çarpılır.

Elhasıl: İbadeti terk eden hem kendi nefsine zulmeder –nefsi ise Cenab-ı Hakk’ın abdi ve memlûküdür– hem kâinatın hukuk-u kemalâtına karşı bir tecavüz, bir zulümdür. Evet nasıl ki küfür, mevcudata karşı bir tahkirdir; terk-i ibadet dahi kâinatın kemalâtını bir inkârdır. Hem hikmet-i İlahiyeye karşı bir tecavüz olduğundan, dehşetli tehdide, şiddetli cezaya müstahak olur.

İşte bu istihkakı ve mezkûr hakikati ifade etmek için Kur’an-ı Mu’cizü’l-Beyan, mu’cizane bir surette o şiddetli tarz-ı ifadeyi ihtiyar ederek, tam tamına hakikat-i belâgat olan mutabık-ı mukteza-yı hale mutabakat ediyor.

İkinci Sual: Tabiattan vazgeçen ve imana gelen zat diyor ki:

Her mevcud, her cihette, her işinde ve her şeyinde ve her şe’ninde meşiet-i İlahiyeye ve kudret-i Rabbaniyeye tabi olması, çok azîm bir hakikattir. Azameti cihetinde dar zihinlerimize sıkışmıyor. Halbuki gözümüzle gördüğümüz bu nihayet derecede mebzuliyet hem hilkat ve icad-ı eşyadaki hadsiz suhulet hem sâbık bürhanlarınızla tahakkuk eden vahdet yolundaki icad-ı eşyada nihayet derecede kolaylık ve suhulet hem nass-ı Kur’an ile beyan edilen مَا خَل۟قُكُم۟ وَلَا بَع۟ثُكُم۟ اِلَّا كَنَف۟سٍ وَاحِدَةٍ ۝ وَمَٓا اَم۟رُ السَّاعَةِ اِلَّا كَلَم۟حِ ال۟بَصَرِ اَو۟ هُوَ اَق۟رَبُ gibi âyetlerin sarahaten gösterdikleri nihayet derecede kolaylık, o hakikat-i azîmeyi, en makbul ve en makul bir mesele olduğunu gösteriyorlar. Bu kolaylığın sırrı ve hikmeti nedir?

Elcevap: Yirminci Mektup’un Onuncu Kelimesi olan وَهُوَ عَلٰى كُلِّ شَى۟ءٍ قَدٖيرٌ beyanında, o sır gayet vâzıh ve kat’î ve mukni bir tarzda beyan edilmiş. Hususan o mektubun zeylinde daha ziyade vuzuh ile ispat edilmiş ki bütün mevcudat, Sâni’-i Vâhid’e isnad edildiği vakit, bir tek mevcud hükmünde kolaylaşır. Eğer Vâhid-i Ehad’e verilmezse bir tek mahlukun icadı, bütün mevcudat kadar müşkülleşir ve bir çekirdek, bir ağaç kadar suubetli olur.

Eğer Sâni’-i Hakiki’sine verilse kâinat bir ağaç gibi ve ağaç bir çekirdek gibi ve cennet bir bahar gibi ve bahar bir çiçek gibi kolaylaşır, suhulet peyda eder. Ve bilmüşahede görünen hadsiz mebzuliyet ve ucuzluğun ve her nev’in suhuletle kesret-i efradı bulunmasının ve kesret-i suhulet ve süratle muntazam, sanatlı, kıymetli mevcudatın kolayca vücuda gelmesinin sırlarına medar olan ve hikmetlerini gösteren yüzer delillerinden ve başka risalelerde tafsilen beyan edilen bir ikisine muhtasar bir işaret ederiz.

Mesela, nasıl ki yüz nefer, bir zabitin idaresine verilse; bir neferin, yüz zabitin idarelerine verilmesinden yüz derece daha kolay olduğu gibi; bir ordunun teçhizat-ı askeriyesi bir merkez, bir kanun, bir fabrika ve bir padişahın emrine verildiği vakit, âdeta kemiyeten bir neferin teçhizatı kadar kolaylaştığı gibi; bir neferin teçhizat-ı askeriyesi müteaddid merkezlere, müteaddid fabrikalara, müteaddid kumandanlara havalesi de âdeta bir ordunun teçhizatı kadar kemiyeten müşkülatlı oluyor. Çünkü bir tek neferin teçhizatı için bütün orduya lâzım olan fabrikaların bulunması gerektir.

Hem bir ağacın sırr-ı vahdet cihetiyle, bir kökte, bir merkezde, bir kanun ile mevadd-ı hayatiyesi verildiğinden binler meyve veren o ağaç, bir meyve kadar suhuletli olduğu bilmüşahede görünür. Eğer vahdetten kesrete gidilse, her bir meyveye lâzım mevadd-ı hayatiye başka yerden verilse her bir meyve, bir ağaç kadar müşkülat peyda eder. Belki ağacın bir enmuzeci ve fihristesi olan bir tek çekirdek dahi o ağaç kadar suubetli olur. Çünkü bir ağacın hayatına lâzım olan bütün mevadd-ı hayatiye, bir tek çekirdek için de lâzım oluyor.

İşte bu misaller gibi yüzler misaller var gösteriyorlar ki vahdette, nihayet derecede suhuletle vücuda gelen binler mevcud, şirkte ve kesrette, bir tek mevcuddan daha ziyade kolay olur.

Sair risalelerde bu hakikat iki kere iki dört eder derecede ispat edildiğinden, onlara havale edip, burada yalnız bu suhulet ve kolaylığın ilim ve kader-i İlahî ve kudret-i Rabbaniye nokta-i nazarında gayet mühim bir sırrını beyan edeceğiz. Şöyle ki:

Sen bir mevcudsun. Eğer Kadîr-i Ezelî’ye kendini versen; bir kibrit çakar gibi hiçten, yoktan, bir emirle, hadsiz kudretiyle, seni bir anda halk eder. Eğer sen kendini ona vermezsen, belki esbab-ı maddiyeye ve tabiata isnad etsen o vakit sen, kâinatın muntazam bir hülâsası, meyvesi ve küçük bir fihristesi ve listesi olduğundan; seni yapmak için kâinatı ve anâsırı ince elek ile eleyip hassas ölçülerle aktar-ı âlemden senin vücudundaki maddeleri toplamak lâzım gelir.

Çünkü esbab-ı maddiye yalnız terkip eder, toplar. Kendilerinde bulunmayanı; hiçten, yoktan yapamadıkları, bütün ehl-i akıl yanında musaddaktır. Öyle ise küçük bir zîhayatın cismini aktar-ı âlemden toplamaya mecbur olurlar.

İşte vahdette ve tevhidde ne kadar kolaylık ve şirkte ve dalalette ne kadar müşkülat var olduğunu anla!

İkincisi, ilim noktasında hadsiz bir suhulet vardır. Şöyle ki:

Kader, ilmin bir nev’idir ki her şeyin manevî ve mahsus kalıbı hükmünde bir miktar tayin eder. Ve o miktar-ı kaderî, o şeyin vücuduna bir plan, bir model hükmüne geçer. Kudret icad ettiği vakit, gayet suhuletle o kaderî miktar üstünde icad eder.

Eğer o şey muhit ve hadsiz ve ezelî bir ilmin sahibi olan Kadîr-i Zülcelal’e verilmezse –sâbıkan geçtiği gibi– binler müşkülat değil belki yüz muhalat ortaya düşer. Çünkü o miktar-ı kaderî ve miktar-ı ilmî olmazsa binler haricî ve maddî kalıplar, küçücük bir hayvanın cesedinde istimal edilmek lâzım gelir.

İşte vahdette nihayetsiz kolaylık ve dalalette ve şirkte hadsiz müşkülatın bir sırrını anla وَمَٓا اَم۟رُ السَّاعَةِ اِلَّا كَلَم۟حِ ال۟بَصَرِ اَو۟ هُوَ اَق۟رَبُ âyeti, ne kadar hakikatli ve doğru ve yüksek bir hakikati ifade ettiğini bil!

Üçüncü Sual: Eskiden düşman, şimdi dost olan mühtedi diyor ki: Şu zamanda çok ileri giden feylesoflar diyorlar ki: “Hiçten hiçbir şey icad edilmiyor ve hiçbir şey idam edilmiyor yalnız bir terkip bir tahlildir ki kâinat fabrikasını işlettiriyor.”

Elcevap: Nur-u Kur’an ile mevcudata bakmayan feylesofların en ileri gidenleri bakmışlar ki tabiat ve esbab vasıtasıyla bu mevcudatın teşekkülat ve vücudlarını –sâbıkan ispat ettiğimiz tarzda– imtina derecesinde müşkülatlı gördüklerinden, iki kısma ayrıldılar.

Bir kısmı sofestaî olup, insanın hâssası olan akıldan istifa ederek, ahmak hayvanlardan daha aşağı düşerek, kâinatın vücudunu inkâr etmeyi; hattâ kendilerinin vücudlarını dahi inkâr etmesini; dalalet mesleğinde esbab ve tabiatın icad sahibi olmalarından daha ziyade kolay gördüklerinden hem kendilerini hem kâinatı inkâr edip, cehl-i mutlaka düşmüşler.

İkinci güruh bakmışlar ki dalalette, esbab ve tabiat mûcid olmak noktasında, bir sinek ve bir çekirdeğin icadı, hadsiz müşkülatı var ve tavr-ı aklın haricinde bir iktidar iktiza ediyor. Onun için bilmecburiye icadı inkâr ediyorlar “Yoktan var olmaz.” diyorlar ve idamı da muhal görüyorlar “Var yok olmaz.” hükmediyorlar. Yalnız harekât-ı zerrat ile tesadüf rüzgârlarıyla bir terkip ve tahlil ve dağılmak ve toplanmak suretinde bir vaziyet-i itibariye tahayyül ediyorlar.

İşte sen gel, ahmaklığın ve cehaletin en aşağı derecesinde, en yüksek akıllı kendini zanneden adamları gör ve dalalet, insanı ne kadar maskara ve süflî ve echel yaptığını bil, ibret al!

Acaba her senede, dört yüz bin envaı birden zemin yüzünde icad eden ve semavat ve arzı altı günde halk eden ve altı haftada, her baharda, kâinattan daha sanatlı, hikmetli zîhayat bir kâinatı inşa eden bir kudret-i ezeliye, bir ilm-i ezelînin dairesinde, planları ve miktarları taayyün eden mevcudat-ı ilmiyeyi göze göstermeyen bir ecza ile yazılan ve görünmeyen bir yazıyı göstermek için sürülen bir ecza misillü, gayet kolay o ma’dumat-ı hariciye olan mevcudat-ı ilmiyeye vücud-u haricî vermeyi o kudret-i ezeliyeden uzak görmek ve icadı inkâr etmek; evvelki güruh olan sofestaîlerden daha ziyade ahmakane ve cahilanedir.

Bu bedbahtlar, âciz-i mutlak ve yalnız bir cüz-i ihtiyarîden başka ellerinde olmayan firavunlaşmış kendi nefisleri, hiçbir şeyi idam ve yok edemediklerinden ve hiçbir zerreyi, bir maddeyi, hiçten, yoktan icad edemediklerinden ve güvendikleri esbab ve tabiatın ellerinde hiçten icad gelmediği cihetle, ahmaklıklarından diyorlar: “Yoktan var olmaz, var da yok olmaz.” deyip bu bâtıl ve hata düsturu, Kadîr-i Mutlak’a teşmil etmek istiyorlar.

Evet, Kadîr-i Zülcelal’in iki tarzda icadı var. Biri, ihtira ve ibda iledir. Yani hiçten, yoktan vücud veriyor ve ona lâzım her şeyi de hiçten icad edip eline veriyor. Diğeri, inşa ile sanat iledir. Yani kemal-i hikmetini ve çok esmasının cilvelerini göstermek gibi çok dakik hikmetler için kâinatın anâsırından bir kısım mevcudatı inşa ediyor. Her emrine tabi olan zerratları ve maddeleri, rezzakıyet kanunuyla onlara gönderir ve onlarda çalıştırır.

Evet, Kādir-i Mutlak’ın iki tarzda hem ibda hem inşa suretinde icadı var. Varı yok etmek ve yoğu var etmek; en kolay en suhuletli, belki daimî, umumî bir kanunudur. Bir baharda, üç yüz bin enva-ı zîhayat mahlukatın şekillerini, sıfatlarını, belki zerratlarından başka bütün keyfiyat ve ahvallerini hiçten var eden bir kudrete karşı “Yoğu var edemez!” diyen adam, yok olmalı!

Tabiatı bırakan ve hakikate geçen zat diyor ki: Cenab-ı Hakk’a zerrat adedince şükür ve hamd ü sena ediyorum ki kemal-i imanı kazandım, evham ve dalaletlerden kurtuldum ve hiçbir şüphem de kalmadı.

اَل۟حَم۟دُ لِلّٰهِ عَلٰى دٖينِ ال۟اِس۟لَامِ وَ كَمَالِ ال۟اٖيمَانِ

سُب۟حَانَكَ لَا عِل۟مَ لَنَٓا اِلَّا مَا عَلَّم۟تَنَٓا اِنَّكَ اَن۟تَ ال۟عَلٖيمُ ال۟حَكٖيمُ

---

Yirmi İkinci Lem'a ⇐ Lem'alar | ⇒ Yirmi Dördüncü Lem'a

---