Otuz Üçüncü Söz/ro

CUPRINDE TREIZECI ȘI TREI DE FEREASTRE

Este pe de o parte a Treizeci și treia Scrisoare și pe de altă parte al Treizeci și treilea Cuvânt

بِسْمِ اللّٰهِ الرَّحْمٰنِ الرَّح۪يمِ

سَنُرٖيهِم۟ اٰيَاتِنَا فِى ال۟اٰفَاقِ وَفٖٓى اَن۟فُسِهِم۟ حَتّٰى يَتَبَيَّنَ لَهُم۟ اَنَّهُ ال۟حَقُّ اَوَلَم۟ يَك۟فِ بِرَبِّكَ اَنَّهُ عَلٰى كُلِّ شَى۟ءٍ شَهٖيدٌ

Bismillahir-Rahmanir-Rahim (În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător) „Noi le vom arăta semnele Noastre [în cele mai îndepărtate] zări [ale pământului] şi în sufletele lor înşişi, astfel încât să le fie limpede că el [Coranul] este Adevărul. Oare nu este de ajuns că Domnul tău este martor la toate?”()

Întrebare: Vrem să explicăm în mod concis modalitățile prin care omul și universul, adică micro și macrocosmosul, indică spre necesitatea Existenței și Unicității lui Allah și a Atributelor și Însușirilor Lui Divine, așa cum sunt demonstrate în cele două părți ale versetului de mai jos. Pentru că cei care nu cred au mers prea departe. Ei au spus: „Până când vom spune: وَ هُوَ عَلَى كُلِّ شّيْءٍ قَدِيرٌ - „El este cu putere asupra tuturor” și ne vom ridica mâinile spre rugă?”

Răspuns: Cele Treizeci și trei de Cuvinte scrise formează treizeci și trei de picături ale adâncimii (oceanului) acestui verset și a mării realității din care ia naștere. Dacă le priviți, veți găsi răspunsul. Ceea ce vom spune acum reprezintă doar un indiciu a strălucirii unei singure picăturii din acest ocean.

De exemplu, dacă un om capabil să facă minuni dorește să construiască un palat, întâi el pune bazele temeliei într-o manieră înțeleaptă și le dispune într-o modalitate corespunzătoare scopurilor și rezultatelor viitoare. Apoi le împărte în mod iscusit în etaje și apartamente. Le orânduiește și le împarte în etaje; le decorează cu tapiserii și le iluminează cu lămpi electrice. Apoi, din dorința de a-și arăta dibăcia și bunătatea, face la fiecare nivel al acestui palat grandios și împodobit, noi și noi invenții, schimbări și transformări. Apoi instalează un telefon în fiecare apartament care să fie conectat cu cel de dedesuptul lui, deschide câte o fereastră la fiecare nivel, astfel încât să fie văzut.

În același mod, وَ لِلّهِ الْمَثَلُ الْاَعْلَى - „...iar lui Allah I se potriveşte pilda cea mai înaltă”(), Allah, Creatorul fără Pereche, Cel care poate fi numit cu o mie și una de Nume Sfinte, cum ar fi: Creatorul Glorios, Suveranul Înțelept, Judecătorul Suprem, a dorit crearea palatului universului și a copacului cosmosului, care formează macrocosmosul. În șase zile, El a pus temelia acelui palat, a acelui pom, după principiile înțelepciunii și a legilor Cunoașterii Sale Eterne. Apoi, El l-a divizat și l-a format în straturi superioare și inferioare și în compartimente după principiul Destinului și a Sorții Divine. Mai apoi, El a împodobit totul, fiecare lume, într-un mod adecvat, așa cum a împodobit cerul cu stele și pământul cu flori. Apoi a manifestat și a făcut luminoase Numele Lui în arena acestor legi universale și a principiilor generale. Și apoi, într-un mod special, a trimis Numele Său de Milos și Milostiv în ajutorul persoanelor care strigau din cauza presiunii acelor legi universale. Adică, prin aceste principii universale și generale, El deține favoruri speciale, ajutoruri speciale, manifestări speciale, astfel încât orice ar avea nevoie, oricând ar avea nevoie și pentru orice ar avea nevoie, El oferă ajutorul și se uită.

Apoi, din fiecare apartament, fiecare nivel, fiecare lume, fiecare individ, de peste tot, El a deschis ferestrele care să Îl arate, adică a-Și face cunoscută Existența și Unitatea Sa. Și a lăsat un telefon în fiecare inimă.

Pentru moment, nu trebuie să întrecem măsura și să discutăm despre aceste ferestre nenumărate. Ele constau în licăriri de versete care se referă la Cunoașterea Atotcuprinzătoare a Celui Atotcunoscător și care indică în mod concis și scurt către Treizeci și trei ferestre – din moment ce corespunde numărului binecuvântat de pomeniri ca urmare a rugăciunilor prescrise, a Celei de-a Treizeci și treia Scrisoare a Celui de-al Treizeci și al treilea Cuvânt și despre care vom detalia în alte părți ale Cuvintelor.

PRIMA FEREASTRĂ

Este evident faptul că toate lucrurile, și în special ființele, au numeroase și diferite nevoi și așteptări. Și aceste așteptări și nevoi sunt asigurate pentru ei în cel mai favorabil timp, în cele mai neașteptate moduri, din locuri pe care nu le știau și din mâni pe care nu le puteau vedea. Dar de fapt, puterea lor este insuficientă, mâinie lor nu pot ajunge, nici chiar pentru cea mai mică dintre acele așteptări nelimitate. De exemplu, privește-te pe tine: de câte lucruri, cum ar fi simțurile externe și interne și nevoile lor, ai nevoie, la care mâinile tale nu pot ajunge? Compară toate celelalte creaturi cu tine...

Iată, toate acestea, una câte una, mărturisesc Existența certă și Unicitatea lui Allah. Așa cum lumina soarelui indică existența sa, ca și totalitatea stării și a condiției, demonstrează minții existența Celui a Cărei Existență este Neîndoielnică, în spatele unei perdele ascunse, …

Acum, o, tu, ateu ignorant, indolent și păcătos! Cu cei vei putea justifica toate aceste lucruri pe care le vezi și care se fac cu atâta înțelepciune și compasiune? Cu natura surdă, cu puterea oarbă, cu soarta zăpăcită, cu motivele inapte și fără viață?...

A DOUA FEREASTRĂ

În timp ce în existența și individualitatea lor, lucrurile sunt într-o formă ezitantă, tulburătoare și fără formă dintre nenumărate moduri posibile, acestea capătă brusc un aspect al individualității mai bine ordonată și mai înțeleaptă. De exemplu, fiecare ființă umană are pe chipul ei anumite caracteristici care o diferențiază de ceilalți semeni ai ei și posedă cu înțelepciune totală, simțuri externe și interne. Acest lucru dovedește că chipul este o ștampilă extrem de strălucitoare a Unicității Divine. Și, la fel cum fiecare chip reprezintă o dovadă a Existenței Celui Atotînțelept și arată spre Existența Sa, la fel ștampila, care afișează toate fețele în totalitatea lor, arată spre ochiul minții care spune că toate lucrurile sunt un sigiliu deosebit de Creatorul lor.

O, tu, cel care refuzi! Cărui atelier poți spune că au fabricat aceste ștampile, care nu pot fi imitate sub nicio formă și ștampila veșnică a Celui... în care se află totalitatea?

A TREIA FEREASTRĂ

Armata tuturor speciilor variate de animale și plante de pe fața pământului este formată din patru sute de mii de grupuri diferire(). Creșterea și gestinarea lor se face într-o perfectă balanță și ordine, prin intermediul subzistenței lor, a documentelor, armelor, hainelor, instrucțiunilor și dizolvării, care sunt toate diferite prin faptul că nimic nu este uitat și nici unul dintre ei nu este confuz; este o ștampilă A Celui Singur în Unicitate, care este la fel de strălucitoare precum soarele, asupra căruia nu există nicio îndoială.

Cine altcineva decât Cel Care Posedă Putere Infinită, Cunoaștere Atotcuprinzătoare și Înțelepciune Infinită ar putea avea vreun rol în această administrație, care este minunată la cel mai mare grad. Căci dacă cel care nu poate administra și ridica toate aceste specii și națiuni împreună, care sunt una în cealaltă, interferează cu unul dintre ei, va arunca tot lotul în dezordine. Pe când, semnificația versetului: ﴿ فَارْجِعِ الْبَصَرَ هَلْ تَرَى مِنْ فطُورٍ ﴾ - „Întoarceţi privirea! Oare vezi tu vreo crăpătură?”() - nu lasă loc niciunui semn de confuzie. Acest lucru înseamnă că niciun deget nu poate interveni.

A PATRA FEREASTRĂ

Aceasta este acceptabilitatea rugăciunilor oferite prin intermediul limbii capacității latente a tuturor semințelor, prin limba nevoi înnăscute a tuturor animalelor, precum și prin intermediul limbii disperării.

Da, la fel ca toate aceste rugi nenumărate sunt acceptate atent și primesc răspuns, astfel încât, într-o măsură mare și într-o totală evidență, indică și arată către un Creator Generos și Care Răspunde rugilor.

A CINCEA FEREASTRĂ

Putem observa că lucrurile, și în special ființele umane, vin în existență dintr-o dată, instantaneu. Dar, în timp ce lucrurile apar deodată din substanțe simple, care ar trebui să fie obișnuite, diforme și nemeșteșugite, ele sunt create măiestruos și frumos, care necesită multă dibăcie, sunt împodobite cu broderii care au nevoie de multă meticulozitate şi timp, sunt lucrate cu o artă uimitoare care necesită multe instrumente de lucru și sunt create într-o modalitate care presupune multe materiale.

Iată, această minunată artă şi frumoasă înfățişare sunt create în mod instantaneu! Aşa cum fiecare din aceste lucruri mărturiseşte existența certă a unui Creator Suveran şi indică spre Unicitatea acestuia, tot astfel, totalitatea lor arată, într-o manieră cât se poate de luminoasă, spre Existența certă a unui Creator Etern, Posesorul unei Puteri Nelimitate.

Acum, o, tu, ateu zăpăcit! Cum poți să explici aceste lucruri! Cu „natura” care este zăpăcită, neputincioasă şi neştiutoare, asemenea ție? Ori vrei să faci o greșeală imensă și să-I dai Creatorului numele de natură, și sub pretextul acestei denumiri, să atribui miracolele Puterii Sale acesteia și să comiți o imposibilitate gravă de o mie de ori?

A ȘAȘEA FEREASTRĂ

اِنَّ فٖى خَل۟قِ السَّمٰوَاتِ وَال۟اَر۟ضِ وَاخ۟تِلَافِ الَّي۟لِ وَالنَّهَارِ وَال۟فُل۟كِ الَّتٖى تَج۟رٖى فِى ال۟بَح۟رِ بِمَا يَن۟فَعُ النَّاسَ وَمَٓا اَن۟زَلَ اللّٰهُ مِنَ السَّمَٓاءِ مِن۟ مَٓاءٍ فَاَح۟يَا بِهِ ال۟اَر۟ضَ بَع۟دَ مَو۟تِهَا وَبَثَّ فٖيهَا مِن۟ كُلِّ دَٓابَّةٍ وَتَص۟رٖيفِ الرِّيَاحِ وَالسَّحَابِ ال۟مُسَخَّرِ بَي۟نَ السَّمَٓاءِ وَال۟اَر۟ضِ لَاٰيَاتٍ لِقَو۟مٍ يَع۟قِلُونَ

Bismillahir-Rahmanir-Rahim (În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător) „În facerea cerurilor şi a pământului, în schimbarea nopţii şi zilei, în corăbiile care plutesc pe mări cu ceea ce foloseşte oamenilor, în apa pogorâtă de Allah din cer, cu care a înviat pământul, după ce a fost mort, şi a răspândit pe el vietăţile, în schimbarea vânturilor şi nourilor supuşi dintre cer şi pământ sunt cu adevărat semne pentru nişte oameni care pricep.”()

Acest verset arată Existența şi Unicitatea lui Allah, constituind în acelaşi timp o fereastră mare care arată spre Cel mai Măreț Nume.

Rezumatul versetului este următorul: Toate lumile, atât cele din straturile superioare ale Universului, cât şi din cele inferioare, indică cu toate limbile, spre un singur rezultat, care este Divinitatea Creatorului Cel Atotînțelept.

Este după cum urmează:

la fel ca și în ceruri – iar astronomia recunoaște acest lucru – mișcările extrem de bine ordonate pentru rezultatele extrem de extinse arată existența, unitatea și divinitatea Celui Atotputernic și Unic în Glorie,

tot așa și pe pământ – iar geografia mărturisește și recunoaște acest lucru – schimbările cele mai ordonate, precum anotimpurile, pentru cele mai multe beneficii arată existența, unitatea și divinitatea Celui Atotputernic și Unic în Glorie.

De asemenea, așa cum hrana lor este procurată prin mila perfectă și îmbrăcămintea lor diferită prin înțelepciunea perfectă, împodobirea cu tot felul de simțuri prin divinitatea perfectă, fiecare animal pe de pământ și din mare mărturisește din nou Existența Celui Unic în Putere și în Glorie și indică spre Unitatea Lui, deci în totalitatea lor, ei prezintă Divinitatea Lui pe o scară largă.

Tot la fel, așa cum fiecare dintre plantele frumos ordonate în grădini și florile fin decorate oferite de plante și fructele bine proporționate afișate de flori, precum și broderiile înfrumusețate afișate de fructe, mărturisesc existența Creatorul și indică către Cel Înțelept în Unitatea Lui, la fel, în totalitatea lor, ei arată frumusețea briliantă a Milei Lui și Perfecțiunea Divinității Sale.

De asemenea, la fel cum picăturile de ploaie trimise de norii de pe cer, încărcați cu sarcini importante de înțelepciune, de obiectivele, beneficiile și rezultatele necesare pentru a demonstra încă o dată, cu numărul picăturilor lor, Existența necesară și Unitatea și Divinitatea Perfectă a Celui Măreț,

tot la fel toți munții de pe pământ împreună cu stocarea de minerale în ei, cu toate proprietățile lor diferite, pentru numeroasele beneficii diferite, arată cu puterea și fermitatea unui munte, Existența și Unitatea Celui Atotînțelept și Perfecțiunea Divinității Lui.

De asemenea, la fel cum împodobirea cu numeroase soiuri de flori bine ordonate, dealurile mici din câmpiil și între munți, fiecare reprezintă o dovadă a Existenței Creatorului Atotînțelept și indică spre Unitatea Lui, și toate arată Măiestria Suveranității și
Perfecțiunea Divinității Sale,

astfel încât o mare varietate de forme ordonate, de la toate frunzele de ierburi și copaci, în toate stadiile și formele lor diferite și mișcările echilibrate și încântătoare arată din nou Existența necesară și Unicitatea și Divinitatea perfectă a Celui Atotînțelept.

De asemenea, așa cum dezvoltarea obișnuită de creștere în timp a tuturor corpurilor vii, fiecare fiind dotată cu tot felul de organe și îndreptată conștient către numeroase fructe diferite, mărturisesc din nou Existența Celui Atotînțelept și indică spre El, iar în totalitatea lor demonstrează, pe o scară cu adevărat mare, Puterea și Înțelepciunea Lui Atotcuprinzătoare, și frumusețea artei Sale, precum și Perfecțiunea Divinității Sale,

tot așa și sufletele și spiritele din trupurile tuturor animalelor, fiecare fiind înarmat în cel mai ordonat mod cu numeroase tipuri de sisteme și facultăți, și trimis pe numeroase comisioane diferite cu înțelepciune perfectă, mărturisesc într-adevăr cu numărul de animale, facultățile și Existența necesară a Celui Atotcreator Înțelept și indică Divinitatea Lui. Și în totalitatea lor, se prezintă frumusețea cea mai strălucitoare a Milei Sale și Perfecțiunea Divinității Sale.

De asemenea, așa cum inspirațiile din nevăzut sunt împărtășite de toate inimile, care fac cunoscute omului orice fel de știință, cunoaștere și adevăr și învață animalele cum să-și procure hrana, face cunoscută Existența Unui Susținător Atotînțelegător și indică către Divinitatea Lui,

la fel și simțurile externe și interne, precum razele care colectează florile imateriale din grădina universului, care sunt cheile unor lumi diferite, demonstrează clar, precum soarele, Existența necesară, Unitatea, Unicitatea și Divinitatea perfectă a Celui Înțelept, Atotcunoscător Creator, Cel Milostiv și Cel Generos.

Astfel, de la cele douăsprezece ferestre, cele doisprezece aspecte menționate aici precum o fereastră mare care se deschide, afișează o lumină cu douăsprezece culori a adevăratei Unități, Unicități și Divinități Perfecte a lui Allah Cel Atotputernic.

O, tu, nefericit necredincios! Cu ce poți bloca această fereastră, care într-adevăr este la fel de largă precum globul pământului și orbita sa anuală? Și cu ce se poate stinge această sursă de lumină care strălucește precum soarele? În spatele cărui văl de nepăsare te poți ascunde?

A ȘAPTEA FEREASTRĂ

Ordinea perfectă a lucrărilor de artă împrăștiate pe fața Universului, proporția lor perfectă și echilibrul, precum și perfecțiunea împodobirii lor, ușurința în crearea lor, asemănarea lor unul cu altul și prezentarea lor cu un singur caracter, demonstrează pe o scară largă, Existența necesară, Puterea perfectă și Unitatea unui Creator Atotînțelept.

Mai mult decât atât, așa cum crearea nenumăratelor, diferitelor ființe complexe bine ordonate, din elemente neînsuflețite și simple, mărturisește din nou, cu numărul de acele ființe compuse, Existența Celui Înțelept și indică spre Unitatea necesară Lui, deci în totalitatea lor, acele ființe demonstrează cu adevărat Unicitatea și Perfecțiunea Puterii Sale.

Apoi, cea mai mare diferențiere dintre ființe, așa cum sunt reînnoite, în timp ce sunt asamblate și dizolvate, ceea ce se numește compoziția ființelor, este în cea mai mare măsură de întrepătrundere și confuzie, de exemplu răsărirea lăstarilor și creșterea semințelor și rădăcinilor, fără a fi confundate în nici un fel, deși toate sunt amestecate, iar amestecarea substanțelor care intră în copaci fiind împărțită între frunze, flori, fructe și nutrienții care intră în corpul lor, în formă mixtă, prin a fi diferențiate și separate cu o înțelepciune perfectă și cu un echilibru perfect pentru celulele corpului, demonstrează din nou Existența Necesară și Puterea Perfectă și Unitatea Celui Atotabsolut și Înțelept, Atotcunoscător și Puternic.

Apoi, de asemenea, realizarea lumii din particule minuscule într-un câmp fără margini, arabil și fiecare clipă de însămânțare, recoltare și obținerea din ele de culturi proaspete de universuri diferite, și acele particule neînsuflețite, neputincioase, ignorante fiind făcute pentru îndeplinirea nenumăratelor sarcini ordonate mai conștient, cu înțelepciune și capabilitate – toate acestea demostrează, de asemenea, Existența Necesară a Celui Atotputernic, Unic în Glorie și Făcătorul de Perfecțiune, și Puterea Lui Perfectă și Grandoarea Suveranității și Unicitatea și Perfecțiunea Divinității Sale.

Astfel, prin aceste patru modalități, o fereastră mare este deschisă pe baza Cunoașterii Creatorului, prin abordarea motivului, afișându-L astfel pe Creatorul Atotînțelept pe o scară largă.

O, tu, om nepăsător și nefericit! Dacă nu doriți să-L vedeți și să învățați de la El în acest fel, privează-te de motivare, devin-o fără cratimă un animal și astfel vei fi salvat!

A OPTA FEREASTRĂ

Mărturia tuturor Profeților (Pacea fie asupra lor), printre care omenirea are spirite luminoase, bazându-se pe miracole lor vădite și evidente; și mărturia tuturor sfinților, care cu inimile lor luminoase sunt polii spirituali ai omenirii, bazându-se pe iluminarea acestora și pe minunile lor; și mărturia tuturor savanți, care posedă minți luminoase, bazându-se pe cercetări și verificări; mărturia tuturor acestora despre existența necesară, unitatea și divinitatea perfectă a Celui Unic, Existența Necesară, Creatorul tuturor lucrurilor, formează o fereastră cu adevărat mare și pline de lumină.

O, tu, nefericit! În cine îți pui încrederea de nu ții seamă de toate acestea? Sau închizându-ți ochii în timpul zilei îți imaginezi că lumea se cufundă în noapte?

A NOUA FEREASTRĂ

Credința universală din cosmos demnostrează singură un Obiect Absolut al Adorării.

Într-adevăr, ascultarea perfectă și adorarea tuturor îngerilor și a ființelor spirituale, - lucru care este stabilit prin mărturia celor care au intrat în lumea spiritului și a dimensiunii interioare a lucrurilor și s-au întâlnit cu îngerii și spiritele ființelor - și a tuturor celor vii care îndeplinesc în mod evident sarcinilor lor într-o perfectă ordine și într-o manieră venerabilă, și a tuturor lucrurilor neînsuflețite în mod evident care îndeplinesc atribuțiile lor cu supunere perfectă și într-un mod de închinare, toate demonstrează existența necesară și unitatea unui Obiect Adevărat de Adorat.

Deci, adevărata cunoaștere a cunoașterii, care are puterea consensului, și datorită mulțumirilor fructuoase ale tuturor celor care mulțumesc, și glorificarea tuturor celor care recită Numele Creatorului, și laudele cu recompense care se înmulțesc ale tuturor celor care recită lauda lui Allah, și toate dovezile demonstrative și descrieri ale Unicității Divine ale tuturor celor care o recunosc, și dragostea adevărată și pasiunea tuturor iubitorilor Creatorului, și adevărata voință și dorință a celor care-L caută, și căutarea sinceră și căință a tuturor celor care se întorc la El, - toate acestea demonstrează existența necesară și divinitatea perfectă și unitatea a Celui Etern Adorat......

La fel, toate adorările acceptate ale ființelor umane perfecționate și strălucirea spirituală și rugile, viziunile și iluminări care rezultă din adorarea lor acceptabilă demonstrează din nou existența necesară și unitatea și divinitatea perfectă a Celui Etern............

Astfel, aceste trei aspecte deschid o fereastră largă, oferind lumină Unicității Divine.

A ZECEA FEREASTRĂ

وَاَن۟زَلَ مِنَ السَّمَٓاءِ مَٓاءً فَاَخ۟رَجَ بِهٖ مِنَ الثَّمَرَاتِ رِز۟قًا لَكُم۟ وَسَخَّرَ لَكُمُ ال۟فُل۟كَ لِتَج۟رِىَ فِى ال۟بَح۟رِ بِاَم۟رِهٖ وَسَخَّرَ لَكُمُ ال۟اَن۟هَارَ وَسَخَّرَ لَكُمُ الشَّم۟سَ وَال۟قَمَرَ دَٓائِبَي۟نِ وَسَخَّرَ لَكُمُ الَّي۟لَ وَالنَّهَارَ وَاٰتٰيكُم۟ مِن۟ كُلِّ مَا سَاَل۟تُمُوهُ وَاِن۟ تَعُدُّوا نِع۟مَتَ اللّٰهِ لَا تُح۟صُوهَا

Bismillahir-Rahmanir-Rahim (În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător) „Allah este Cel care a creat cerurile şi pământul şi a pogorât din cer apa, cu care scoate pentru voi din roade mijloc de vieţuire. El a supus pentru voi corăbiile care plutesc pe mare, la porunca Sa, şi a supus pentru voi râurile. Şi a supus pentru voi Soarele şi Luna, amândouă urmânduşi cursul fără oprire, şi a supus pentru voi noaptea şi ziua. Şi va dat El din toate câte leaţi cerut. Şi de aţi socoti binefacerile lui Allah, nu leaţi putea număra.” ()

Ajutorarea reciprocă și cooperarea ființelor din univers și de faptul că ei răspund unul celuilalt, arată că toate creaturile sunt ridicate de către un singur Înzestrător, sunt organizate de către un singur Creator, se află sub jurisdicția unui singur Judecător, sunt slujitori ai unui singur Stăpân.

Printr-o lege atotcuprinzătoare de ajutorare reciprocă, soarele pregătește necesitățile pentru viețile ființelor care trăiesc pe pământ, printr-o comandă divină, luna se comportă ca un calendar, lumina, aerul, apă, hrană vin degrabă în ajutorul ființelor vii, iar plantele grăbesc să vină în ajutorul animalelor, animalele să vină în ajutorul ființelor umane, precum celulele organismul care vin în ajutorul celorlalte celule și particulele de mâncare se grăbesc să vină în ajutorul celulelor organismului.

Această într-ajutorare reciprocă extrem de înțeleaptă și generoasă a acestor ființe, răspunsul mutual la o nevoile celorlalți și consolidarea și sprijinirea pe celălalt, în conformitate cu o lege a generozității, o lege a compasiunii, o lege a milei lor, arată în mod clar și evident că aceștia sunt servitorii, funcționarii și creațiile Unui Unic, Singur și Veșnic Adorat, a Unui Creator Puternic, Absolut puternic, Atotștiutor, Milostiv, A cărui Existență este Absolut Necesară.

O, tu, filozof mizerabil falimentat! Ce poți spune în fața acestei ferestre puternice? Poate șansa ta să intervină în asta?

A UNSPREZECEA FEREASTRĂ

اَلَا بِذِك۟رِ اللّٰهِ تَط۟مَئِنُّ ال۟قُلُوبُ

Bismillahir-Rahmanir-Rahim (În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător) „... căci prin pomenirea lui Allah se liniştesc inimile”()

Prin cunoașterea unui singur Creator, toate spiritele și inimile sunt îndepărtate de primejdia și confuzia rezultată de rătăcire și de durerile spirituale care decurg din ele. Acestea sunt salvate datorită atribuirii tuturor ființelor unui Singur Creator. Ei își găsesc liniștea prin amintirea unui Singur Dumnezeu.

Căci, așa cum este dovedit decisiv în Cel De-al Douăzeci și Doilea Cuvânt, dacă toate ființele nu sunt atribuite unei singure ființe, este necesar să se atribuie un singur lucru unor cauze nenumărate, iar apoi existența unui singur lucru devine la fel de dificil ca existența tuturor ființelor. Căci dacă este atribuită lui Allah, lucrurile nenumărate sunt atribuite unei singure ființe, iar în cazul în care nu sunt atribuite Lui, este necesar să atribuie totul unor cauze nenumărate. Apoi, un singur fruct devine la fel de dificil ca întreg universul, într-adevăr, mai dificil. Căci, la fel ca în cazul în care gestionarea unui singur soldat este dată la o sută de persoane diferite, o sută de dificultăți apar, iar dacă o sută de soldați sunt gestionați de un singur ofițer, este la fel de ușor precum gestionarea unui singur soldat; la fel coincidența numeroaselor cauze diferite în crearea unui singur lucru este dificil la gradul de sutime. Și dacă crearea a numeroase lucruri este dată unei singure ființe, devine ușor la gradul de sutime.

Astfel, doar prin recunoașterea Unicității și Cunoașterea Creatorul prin care omul poate fi eliberat din primejdiile fără margini rezultă din dorința de a căuta adevărul moștenit de naturalețea sa. Deoarece există dificultăți infinite și dureri în necredință și în asociere de parteneri lui Allah, acest lucru fiind cu siguranță imposibil și lipsit de adevăr. În timp ce este adecvat și ușor, abundența și arta fină în crearea de ființe, există o ușurință fără margini în afirmarea Unității Divine, acest lucru fiind cu siguranță necesar și adevărat.

O, tu, om mizerabil al rătăcirii! Vezi cât de întunecată și plină de durere este calea rătăcirii! De ce te duci spre ea? Și vezi cât de ușoară și plăcută este calea credinței și afirmarea Unicității Divine! Mergi acolo și eliberează-te!

A DOISPREZECEA FEREASTRĂ

سَبِّحِ اسْمَ رَبِّكَ اْلاَعْلَى • اَلَّذِى خَلَقَ فَسَوَّى • وَالَّذِى قَدَّرَ فَهَدَى

Bismillahir-Rahmanir-Rahim (În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător) „Laudă numele Domnului tău Cel Preaînalt [Al’A’la]. Care a creat şi a plămădit. Şi care a orânduit şi a călăuzit.”()

Potrivit semnificației acestui verset, toate lucrurile și în special creaturilor vii, le-au fost date o formă și proporții regulate cu înțelepciune ca și cum acestea au apărut dintr-o matriță cu mai multe scopuri. În aceste proporții măsurate se află extremitățile complicate ale diverselor beneficii și utilizări. Iar forma hainelor și proporțiile lor, care sunt schimbate de-a lungul timpului în viața lor, fiecare sunt imateriale, bine ordonate și măsurate și sunt compuse din anumite evenimente din viața lor, din nou adecvate conform înțelepciunii și beneficiilor. Acest lucru arată clar că aceste creaturi nenumărate, ale căror forme și proporții au fost planificate în sfera Determinării Celui Atotputernic și Unic în Glorie, Cel Atotînțelept în perfecțiune, și care au fost date la modă în atelierul Puterii Divine indică către Existență necesară a Lui și depune mărturie despre Unicitatea Lui și Puterea Sa Perfectă, cu limbi fără sfârșit.

Uită-te la propriul corp și membrele sale și fructele locurilor complicate și complexe! Vezi puterea perfectă în înțelepciunea perfectă!

A TREISPREZECEA FEREASTRĂ

وَ اِن۟ مِن۟ شَى۟ءٍ اِلَّا يُسَبِّحُ بِحَم۟دِهٖ

Conform versetului „... şi nu este nimic care să nuL preamărească.” () totul își amintește de Creatorul său prin propria limbă specifică și declară Divinitatea Lui. Într-adevăr, în slăvirile tuturor ființelelor și prin limbile ființelor lor demonstrează Existența unui Singur Creator. Mărturia dispoziției înnăscute nu poate fi respinsă.

Mai ales dacă probele vin din toate părțile, nu pot fi puse la îndoială. Privește! Formele bine ordonate ale ființelor, care prin modul lor de creație conțin mărturii fără sfârșit și oferă dovezi în nenumărate moduri, prin limbile lor de dispoziție și privesc spre un singur centru, precum cercurile concentrice – toate acestea fiind limbile. În mod similar, ansamblurile bine proporționate și echilibrate sunt limbile grăitoare. Și viețile lor perfecte sunt limbile grăitoare. Astfel, așa cum este demonstrat în Cel De-al Douăzeci și Patrulea Cuvânt, glorificarea, elogierea și mărturia Unui Singur Creator prin toate aceste limbi demonstrează Existența Unui Singur Creator precum lumina care prezintă existența soarelui și indică către Perfecțiunea Sa.

A PAISPREZECEA FEREASTRĂ

قُل۟ مَن۟ بِيَدِهٖ مَلَكُوتُ كُلِّ شَى۟ءٍ

وَ اِن۟ مِن۟ شَى۟ءٍ اِلَّا عِن۟دَنَا خَزَٓائِنُهُ

مَا مِن۟ دَٓابَّةٍ اِلَّا هُوَ اٰخِذٌ بِنَاصِيَتِهَا

اِنَّ رَبّٖى عَلٰى كُلِّ شَى۟ءٍ حَفٖيظٌ

Bismillahir-Rahmanir-Rahim (În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător) „Spune: <În mâna cui se află stăpânirea tuturor lucrurilor.>” () „Şi nu sunt lucruri ale căror hambare să nu se afle la Noi.” () „Şi nu este vietate pe care El să nu o ţină de chica ei.” () „Iar Domnul meu este peste toate Păzitor!” ()

Potrivit semnificațiilor acestor versete, toate lucrurile au nevoie de un Singur Creator Atotglorios în tot, în toate aspectele și circumstanțele.

Într-adevăr, ne uităm la ființele din univers și vedem existența manifestării unei forțe absolute în cadrul unei slăbiciuni absolute, și urmele unei puteri absolute evidente într-o impotență absolută; cum ar fi de exemplu, stadiile minunate și etapele plantelor afișate atunci când forța vieții se trezește în semințe și în rădăcinile lor.

De asemenea, mai este manifestarea unei averi absolute într-o sărăcie absolută și seacă; precum sărăcia arborilor și a solului în timpul iernii și bogăția lor strălucitoare în timpul primăverii.

Stropii unei vieți absolute apar de asemenea în timpul unei vieți absolute lipsite de viață; precum transformarea elementelor în materia de viață.

Există, în plus, manifestarea unei conștiințe atotcuprinzătoare într-o ignoranță absolută; ca totul, de la particule mici până la stele, care acționează conștient și în conformitate cu ordinea universului și la cerințele de înțelepciune și la cerințele vieții.

Astfel, această putere în impotență și această tărie în slăbiciune și bogăție și avere în sărăcie, și viață și conștiință în lipsa vieții și ignoranță în mod necesar și evident deschide ferestre de fiecare parte pe existența necesară și unitatea unui Posesor Absolut al Puterii și Forței, un Posesor al Bogăției Absolute, ........ În totalitatea lor, ei indică către o autostradă luminoasă pe o scară largă.

Și astfel, o, tu, nepăsătorule care ai căzut în mlaștina Naturii. Dacă nu renunți la Natură și recunoști Puterea Divină, trebuie să accepți că în tot ceea ce există, chiar și în fiecare particulă mică, sălășluiește o forță infinită și o putere, o înțelepciune fără margini și o capacitate, precum și abilitatea de a vedea, a cunoaște și a administra majoritatea celorlalte ființe.

„Care a făcut desăvârşit tot ceea ce a creat.” ()

A CINCISPREZECEA FEREASTRĂ

اَلَّذٖٓى اَح۟سَنَ كُلَّ شَى۟ءٍ خَلَقَهُ

Secretul versetul „Care a făcut desăvârşit tot ceea ce a creat.” () este că totul a fost tăiat în conformitate cu abilitățile sale înnăscute, într-o măsură și ordine perfectă, și că a fost pus împreună cu cea mai bună artă, în cel mai scurt drum, cea mai bună formă, cel mai ușor mod, în cea mai practică formă. Privește hainele păsărilor, de exemplu, și ușurința cu care bat din aripi și utilizarea lor continuă. De asemenea, lucrurilor le-au fost date trupuri și îmbrăcate în forme într-adevăr înțelepte, fără rebuturi și cu nimic în zadar; ei mărturisind cu numărul lor Existența Necesară a Unui Atotînțelept și îndică spre Cel cu Putere și Cunoaștere Absolută.

A ȘAISPREZECEA FEREASTRĂ

Ordinea și ordonarea din crearea și expunerea creaturilor, care sunt reînnoite sezon după sezon pe pământ, arată în mod clar o înțelepciune universală. Deoarece un atribut nu poate exista fără cel care îl califică, această înțelepciune universală prezintă în mod necesar un Creator Atotînțelept.

Minunată podoabă învăluită de vălul înțelepciunii arată în mod evident o binefacere perfectă și această binefacere perfectă indică în mod necesar spre un Creator plin de har, Generos.

Bunăvoința atotcuprinzătoare și dăruirea învăluită de vălul binefacerii arată în mod evident o milă atotcuprinzătoare și această milă atotcuprinzătoare prezintă în mod necesar un Creator Milostiv și Milos.

Susținerea și hrana tuturor creaturilor vii învăluite de vălul îndurării, toate perfect potrivite nevoilor lor, arată în mod clar o Putere susținătoare și o Divinitate cuprinzătoare și că susținerea și administrarea în mod necesar indică un Furnizor Generos.

Într-adevăr, toate creaturile de pe fața pământului create cu înțelepciune perfectă, împodobite cu binefacere perfectă, conferite cu milă perfectă și hrănite cu o compasiune perfectă, mărturisesc existența necesară a Celui Înțelept, Generos, Plin de compasiune, Furnizor și indică către Unicitatea Lui.

Privește și ia în considerare, de asemenea, înțelepciunea universală care rezultă pe fața pământului ca întreg și este văzută în totalitatea ei și arată în mod clar scopul și voința sa; și mărinimia perfectă care îmbrățișează toate creaturile, care cuprinde înțelepciunea; și mila atotcuprinzătoare, care cuprinde beneficiul și înțelepciunea și care include toate ființele de pe pământ; și susținerea cea mai generoasă și cultivarea, care include mila, înțelepciunea și mărinimia și care cuprinde toate creaturile vii.

Așa cum cele șapte culori care formează lumina, iluminează fața pământului, fără îndoială, indică către existența soarelui, care beneficiază de înțelepciune și mila în binefacere, precum și susținere și încurajare în milă care arată strălucirea pe scară largă și la un grad ridicat spre Unicitatea și Divinitatea perfectă a Celui Înțelept, Generos, Plin de compasiune, Furnizor și a Cărui Existență este Absolut Necesară.

O, tu, denigrator mirat și nepăsător! Cum poți explica această înțelepciune, generozitate, compasiune, susținerea providențială, această ciudată, miraculoasă legătură care este în fața ochilor tăi? Cu șansă și coincidență, care sunt fără rost ca și tine? Cu o forță care este la fel de oarbă ca și inima ta? Cu Natura care este la fel de surdă ca și capul tău? Cu cauze care sunt impotente, lipsite de viață și ignorante ca și tine? Sau vrei să dai numele de „Natură”, care este cu totul neputincioasă, ignorantă, surdă, oarbă, contingentă și mizerabilă, Celui Atotglorios, Care este Sfânt, Curat, Exaltat, fără defect de orice fel și Absolut Puternic, Atotștiutor, Atotauzitor și Atotvăzător, și să comiți o eroare infinită? Deci, cu ce forță se poate stinge acest adevăr genial precum soarele? Sub ce văl al nepăsării te poți ascunde?

A ȘAPTESPREZECEA FEREASTRĂ

اِنَّ فِى السَّمٰوَاتِ وَال۟اَر۟ضِ لَاٰيَاتٍ لِل۟مُؤ۟مِنٖينَ

Bismillahir-Rahmanir-Rahim (În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător) „În ceruri şi pe pământ sunt semne pentru cei care cred.” ()

Dacă observăm fața pământului în timpul verii, vom vedea o generozitate absolută și dărnicie, care necesită confuzie și dezordine, poate fi văzută într-o armonie și ordine totală. Uită-te la toate plantele care împodobesc fața pământului!

Iar viteza uluitoare în crearea lucrurilor, care necesită dezechilibru și tulburare, este evident într-un echilibru perfect. Uită-te la toate fructele care decorează fața pământului!

Și o multitudinea absolută, care necesită neimportanță, într-adevăr, urâțenie, este evident într-o frumusețe de artă perfectă. Uită-te la toate florile care strălucesc pe suprafața pământului!

Și usurința absolută în crearea de lucruri, care necesită lipsă de artă și simplitate, poate fi văzută printr-o artă infinită și îndemânare și atenție. Priviți cu atenție la toate semințele, care sunt precum recipientele și programele componentelor plantelor și copacilor și cazurile mici care conțin istoriile lor de viață!

Și distanțele mari, care necesită diferență și diversitatea, apar în corespondență și conformitate. Uită-te la toate soiurile de cereale semănate în fiecare parte a pământului!

Și amestecarea totală, care necesită confuzie și încurcătură, poate fi văzută dimpotrivă printr-o diferențiere și separare perfectă. Luați în considerare diferențierea perfectă a semințelor atunci când încolțesc, în ciuda faptului că sunt aruncate pe pământ amestecate și asemănătoare una cu cealaltă, în ceea ce privește substanța lor, precum și diversele substanțe care intră în copaci, fiind separate perfect prin frunze, flori, fructe și produsele alimentare care intră în stomac, fiind separate perfect în funcție de diferitele membre și celule.

Vezi puterea perfectă din înțelepciunea perfectă!

Și abundența și profunzimea infinită, care necesită neimportanță și inutilitate, trebuie să fie văzută ca cel mai valoros și mai scump în ceea ce privește creaturile și arta de pe fața pământului. În cadrul acestor minuni nenumărate de artă, ia în considerare numai soiuri de dud, acele confecții de putere divină, pe masa Celui Milostiv pe fața pământului! Vezi-le în mila perfectă, arta perfectă!

Astfel, la fel cum lumina este prezentă ziua, și lumina soarelui, marea valoare împreună cu abundența totală și amestecarea fără margini și schimbarea împreună cu cea mai mare diferențiere și separarea în abundența totală; și distanța mare împreună cu cea mai mare măsură de conformitate și asemănare în diferențierea și separarea nelimitată; și ușurința infinită și facilitatea împreună cu infinita grijă în devenirea în cea mai mare asemănare; și viteza absolută și rapiditatea împreună cu echilibrul total și balanța și lipsa de eșecuri în cele mai frumoase realizări; și abundența infinită și multiplicitatea împreună cu cel mai înalt grad de frumusețe artistică în lipsa totală de eșecuri; și cea mai mare generozitate împreună cu comanda absolută în cel mai înalt grad de frumusețe artistică, toate mărturisesc Existența necesară, Puterea perfectă, Divinitatea și Unitatea și Unicitatea Celui Atotputernic în Glorie, Atotînțelept în perfecțiune, Milostivul și ... . Ei demonstrează sensul versetului: لَهُ اْلاَسْمَآءُ الْحُسْنَى „Ale Lui sunt numele cele mai frumoase.” ()

Deci, acum, o, tu, om ignorant, nepăsător și încăpățânat! Cu ce poți interpreta tu acest adevăr puternic? Cu ce poți explica tu această stare de afaceri miraculoasă, infinită și minunată? Cui poți atribui aceste arte cu adevărat extraordinare? Ce văl al nepăsării poți desena peste această fereastră la fel de largă precum pământul și atât de aproape? Unde este șansa și coincidența ta, partenerul tău inconștient pe care te bazezi și îl numești „Natură”, prietenul și sprijinul tău în rătăcire? Este total imposibil ca șansa și coincidența să intervină în aceste chestiuni, nu-i așa? Și să atribui „Naturii” o miime dintre ele este imposibil de o mie de ori, nu-i așa?

Sau poate natura lipsită de viață, inaptă, are mașini nesemnificative si tipografii în cadrul fiecărei singur lucru, realizate din fiecare și pentru fiecare din ele?

A OPTSPREZECEA FEREASTRĂ

اَوَلَم۟ يَن۟ظُرُوا فٖى مَلَكُوتِ السَّمٰوَاتِ وَ ال۟اَر۟ضِ

Bismillahir-Rahmanir-Rahim (În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător) „Oare nu văd ei împărăţia cerurilor şi a pământului.”

Luați în considerare această comparație care este explicată în Cel de-al Douăzeci și Doilea Cuvânt: o lucrare bine ordonată, fină, bine artizanată precum un palat şi care indică în mod evident un act bine ordonat. Adică, o clădire indică actul de construire. Și un act bine ordonat, fin, indică în mod necesar spre un agent expert, un maestru abil, un constructor. Și titlul de meșter competent și constructor indică în mod evident un atribut perfect. Și acest atribut perfect și capacitate perfectă pentru ambarcațiune indică în mod evident existența unei abilități perfecte înnăscute.

Și capacitatea perfectă înnăscută indică către existența unui spirit măreț și o esență înaltă.

În același fel, lucrările în mod constant reînnoite de umplere a suprafeței pământului, într-adevăr a universului, arată în mod clar acte de cea mai mare perfecțiune. Și aceste acte, care sunt cuprinse de ordine totală și înțelepciune, indică în mod clar un agent ale căror titluri și Nume sunt perfecte. Pentru că este perfect clar actele ordonate, înțelepte, nu pot fi făcute fără cel care le efectuează. Și titlurile cele mai perfecte indică spre atributele perfecte ale acestui agent. Pentru că potrivit regulilor gramaticale, particula activă este formată din infinitiv [care este, ceea ce se numește „rădăcină” în gramatica limbii arabe]; la fel sursa și rădăcinile substantivelor, numelor și titlurilor sunt atribute.

Și atributele celei mai înalte ale perfecțiunii, fără îndoială indică spre calitățile esențiale cu totul perfecte. Și aceste calități esențiale perfecte – care suntem în imposibilitatea de a le descrie – punctează mai mult ca sigur o esență care se află la cel mai înalt vârf de perfecțiune.

Astfel, din moment ce în fiecare parte a lumii toate lucrările de artă și creaturile sunt perfecte, fiecare dintre ele demonstrând un act, iar acel act mărturisește un Nume, iar Numele un atribut, iar atributul o calitate și calitatea o Esență. Astfel, la fel cum și individual se atestă existența necesară a Creatorului Atotglorios la numărul de creaturi și indică unitatea Lui, tot așa totul formează o ascensiune în Cunoașterea divină la fel de puternică ca lanțurile de ființe. Ele formează o dovadă a realității într-o succesiune continuă care, fără îndoială, poate străpunge sau pătrunde.

Deci, acum, o, om nenorocit, nepăsător fără minte! Cu ce se poate sparge această dovadă, care este la fel de puternică ca și lanțul universului? Cu ce puteți închide acest grilaj al fereastrei cu spaţiile sale nenumărate prin care strălucesc atâtea adevăruri câte creaturi există? Care văl al nepăsării se poate trage peste ea?

A NOUĂSPREZECEA FEREASTRĂ

تُسَبِّحُ لَهُ السَّمٰوَاتُ السَّب۟عُ وَال۟اَر۟ضُ وَمَن۟ فٖيهِنَّ وَاِنْ مِنْ شَىْءٍ اِلاَّ يُسَبِّحُ بِحَمْدِهِ

Bismillahir-Rahmanir-Rahim (În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător) „Îl preamăresc cele şapte ceruri şi pământul şi cei care se află în ele şi nu este nimic care să nuL preamărească şi să nuI aducă laude.” ()

Potrivit acestui verset, Creatorul Atotglorios a dat numeroase semnificații și înțelepciuni corpurilor cerești în așa fel încât, pentru a-și exprima slava și frumusețea Lui, El a împodobit cerurile cu nişte cuvinte, precum soarele, luna și stelele. Pentru ființele din atmosferă, de asemenea, El a anexat înțelepciune, semnificații și obiective, ca și cum le-ar ordona să grăiască prin cuvintele tunetelor, fulgerelor și picăturilor de ploaie și să dea instrucțiuni în perfecțiunea .... înțelepciunii Sale și frumusețea milei Sale.

El face capul pământului să grăiască cuvintele sale semnificative cunoscute, precum animale și plante, și afișează perfecțiunile artei Sale întregului univers. Apoi El face plantele și copacii să vorbească, toate cuvintele acelui cap, prin cuvintele frunzelor, florilor, fructelor și proclamă din nou perfecțiunea artei și frumusețea Milei Sale. Florile și fructele lor, de asemenea, El le poate face să vorbească, prin cuvintele semințelor lor, și dă instrucțiuni pentru a sensibiliza și a conștientiza subtilitățile Artei Sale și Perfecțiunea Divinității Sale.

Și astfel, din aceste cuvinte nenumărate de glorificare, ne vom apleca urechile să ascultăm dintr-o dată o floare și modul ei de exprimare, și să învățăm modul în care depune mărturie.

Da, toate plantele și toți arborii descriu Creatorul lor cu numeroase limbi, astfel încât ei lasă pe cei care le studiază în uimire, făcându-i să exclame: „Slavă lui Dumnezeu! Cât de minunat pot ei depune mărturie pentru El!”

Într-adevăr, glorificarea plantelor în momentul deschiderii florilor lor, momentul în care produc noi muguri, și în momentul în care oferă cuvintele lor zâmbitoare este la fel de frumoasă și limpede ca ei înșiși. Pentru că, prin frumoasa gura a fiecărei flori și limbile mugurilor ordonați, iar cuvintele semințelor sale bine măsurate, ordinea demonstrează înțelepciunea și este, observabil, într-un echilibru care demonstrează cunoștințe. Iar echilibrul se află întro broderie de artă care demonstrează măiestrie și meșteșug. Și broderia de artă este într-o podoabă care demonstrează favoare și generozitate. Și podoaba este în mirosuri subtile care demonstrează milă și dăruire. Și aceste calități semnificative una în cealaltă formează o astfel de limbă de mărturie că atât descrie Maker All-beauteous prin Numele Lui, și El descrie prin atributele Sale, și expune manifestarea Numele Lui, și își exprimă făcând Lui Însuși iubit și cunoscut.

Dacă auziți o astfel de mărturie de la o singură floare, oare îndoielile, suspiciunile și nepăsarea ta vor persista atunci când vei asculta toate florile din grădinile divine de pe fața
pământului și vei auzi cu ce putere vor proclama existența necesară și unicitatea Celui Atotglorios? În cazul în care nu persistă, se poate spune că ești un om conștient?

Vino, acum privește cu atenție la un copac! Privește gura delicată a acestuia în apariția ordonată a frunzelor în timpul primăverii, și deschiderea florilor într-o manieră măsurată, și coacerea fructelor cu înțelepciune și milă și dansul lor în suflarea brizei în mâinile rămurelelor, cum ar fi copii nevinovați. Vezi echilibrul perfect în ordinea înțeleaptă exprimată prin limba frunzelor care devin verzi printr-o mână generoasă, prin zâmbetul florilor la bucuria favorii primite și prin cuvintele fructelor care râd prin manifestarea milei.

Privește arta și broderiile atente din echilibru care demonstrează justiția; și mila din broderiile iscusite și podoabele; și diversele gusturi dulci și parfumurile încântătoare, care indică milă și dăruire; și semințele, fiecare dintre acestea fiind o minune a puterii în gusturile agreabile; toate acestea indică în mod clar existența necesară și unicitatea Celui Atotînțelept, Generos, Plin de compasiune, Binefăcător, ... , un distribuitor de frumusețe și favoarea, la frumusețea îndurării, Perfecțiunii și Divinității Sale.

Astfel, dacă puteți asculta în același timp, pentru limbile de dispunere a tuturor copacilor de pe pământ, veți vedea și înțelege ce bijuterii rafinate se regăsesc în trezoreria versetului: يُسَبِّحُ ِلِلّهِ مَا فِى السَّموَاتِ وَمَا فِى اْلاَرْضِ - „Cele din ceruri şi de pre pământ Îl preamăresc pe Allah.” ()

O, tu, om nepăsător și nefericit care se presupune că ești liber prin nerecunoștința ta! Dacă Cel Atotgeneros, Care ți se face cunoscut și iubit de tine prin aceste limbi nenumărate nu ar fi vrut să-L cunoaștem, El le-ar fi redus la tăcere. Din moment ce nu au fost reduși la tăcere, ar trebui să fie ascultați. Nu poți fi salvat prin acoperirea urechilor voastre, prin surzenie. Pentru că universul nu rămâne tăcut atunci când tu îți vei acoperi urechile, ființele din el nu vor rămâne tăcute, martorii Unicități nu își vor ține limba lor. Și desigur, te vor condamna ...

Yirminci Pencere

(Hâşiye) فَسُب۟حَانَ الَّذٖى بِيَدِهٖ مَلَكُوتُ كُلِّ شَى۟ءٍ 

وَ اِن۟ مِن۟ شَى۟ءٍ اِلَّا عِن۟دَنَا خَزَٓائِنُهُ وَمَا نُنَزِّلُهُٓ اِلَّا بِقَدَرٍ مَع۟لُومٍ  وَ اَر۟سَل۟نَا الرِّيَاحَ لَوَاقِحَ فَاَن۟زَل۟نَا مِنَ السَّمَٓاءِ مَٓاءً فَاَس۟قَي۟نَاكُمُوهُ وَ مَٓا اَن۟تُم۟ لَهُ بِخَازِنٖينَ

Nasıl cüz’iyat ve neticelerde ve teferruatta kemal-i hikmet ve cemal-i sanat görünüyor. Öyle de tesadüfî ve karışık tevehhüm edilen küllî unsurların, büyük mahlukatın zâhiren karışık vaziyetleri dahi bir hikmet ve sanat ile vaziyetler alıyorlar.

İşte ziyanın parlaması, sair hikmetli hidematının delâletiyle, yeryüzünde masnuat-ı İlahiyeyi izn-i Rabbanî ile teşhir ve ilan etmektir. Demek, bir Sâni’-i Hakîm tarafından ziya istihdam ediliyor. Çarşı-yı âlem sergilerindeki antika sanatlarını onun ile irae ediyor.

Şimdi rüzgârlara bak ki sair hakîmane, kerîmane faydalarının ve vazifelerinin şehadetiyle gayet mühim ve kesretli vazifelere koşuyorlar. Demek, o dalgalanmak bir Sâni’-i Hakîm tarafından bir tavziftir, bir tasriftir, bir kullanmaktır. Dalgalanmaları ise emr-i Rabbanînin çabuk yerine getirilmesine süratle çalışmaktır.

Şimdi bak çeşmelere, çaylara, ırmaklara… Yerden, dağlardan kaynamaları tesadüfî değildir. Çünkü onlara terettüp eden âsâr-ı rahmet olan faydaların ve semerelerin şehadetiyle ve dağlarda bir mizan-ı hâcetle iddiharlarının ifadesiyle ve bir mizan-ı hikmetle gönderilmelerinin delâletiyle gösteriliyor ki bir Rabb-i Hakîm’in teshiriyle ve iddiharıyladır. Ve kaynamaları ise onun emrine heyecanla imtisal etmeleridir.

Şimdi yerdeki bütün taşların ve cevahirlerin ve madenlerin envaına bak! Bunların tezyinatları ve menfaatli hâsiyetleri bir Sâni’-i Hakîm’in tezyini ile tertibi ile tedbiri ile tasviri ile olduğunu, onlara müteallik hakîmane faydaları ve mesalih-i hayatiye ve levazımat-ı insaniye ve hâcat-ı hayvaniyeye muvafık bir tarzda ihzarları gösteriyor.

Şimdi çiçeklere, meyvelere bak! Bunların gülümsemeleri ve tatları ve güzellikleri ve nakışları ve koku vermeleri; bir Sâni’-i Kerîm’in, bir Mün’im-i Rahîm’in sofrasında birer tarife, birer davetname hükmünde olarak muhtelif renk ve koku ve tatlarla her nev’e ayrı ayrı tarife ve davetname olarak verilmiştir.

Şimdi kuşlara bak! Onların söyleşmeleri ve cıvıldaşmaları, bir Sâni’-i Hakîm’in intak ve söyletmesi olduğuna delil-i kat’î ise hayret verir bir tarzda birbirine o seslerle müdavele-i hissiyat ve ifade-i maksat etmeleridir.

Şimdi bulutlara bak! Yağmurun şıpıltıları, manasız bir ses olmadığına ve şimşek ile gök gürlemesi, boş bir gürültü olmadığına kat’î delil ise hâlî bir boşlukta o acayibi icad etmek ve onlardan âb-ı hayat hükmündeki damlaları sağmak ve zemin yüzündeki muhtaç ve müştak zîhayatlara emzirmek, gösteriyor ki o şırıltı, o gürültü gayet manidar ve hikmettardır ki bir Rabb-i Kerîm’in emriyle, müştaklara o yağmur bağırıyor ki “Sizlere müjde, geliyoruz!” manasını ifade ederler.

Şimdi göğe bak! Gök içinde hadsiz ecramdan yalnız kamere dikkat et! Onun hareketi, bir Kadîr-i Hakîm’in emriyle olduğu, ona müteallik ve yeryüzüne ait mühim hikmetlerdir ki başka yerde beyan ettiğimizden kısa kesiyoruz.

İşte ziyadan tut tâ kamere kadar saydığımız küllî unsurlar gayet geniş bir tarzda ve büyük bir mikyasta bir pencere açar. Bir Vâcibü’l-vücud’un vahdetini ve kemal-i kudretini ve azamet-i saltanatını gösterir, ilan ederler.

İşte ey gafil! Eğer bu gök gürlemesi gibi bu sadâyı susturabilirsen ve güneşin ışığı gibi parlak o ziyayı söndürebilirsen Allah’ı unut! Yoksa aklını başına al!   سُب۟حَانَ مَن۟ تُسَبِّحُ لَهُ السَّمٰوَاتُ السَّب۟عُ وَال۟اَر۟ضُ وَمَن۟ فٖيهِنَّ de.

Yirmi Birinci Pencere

وَ الشَّم۟سُ تَج۟رٖى لِمُس۟تَقَرٍّ لَهَا ذٰلِكَ تَق۟دٖيرُ ال۟عَزٖيزِ ال۟عَلٖيمِ

Şu kâinatın lambası olan güneş, kâinat Sâni’inin vücuduna ve vahdaniyetine güneş gibi parlak ve nurani bir penceredir.

Evet, manzume-i şemsiye denilen küremizle beraber on iki seyyare; cirmleri küçüklük büyüklük itibarıyla pek çok muhtelif ve mevkileri uzaklık yakınlık noktasında pek çok mütefavit ve sürat-i hareketleri çok mütenevvi olduğu halde kemal-i intizam ve hikmet ile ve kemal-i mizan ile ve bir saniye kadar şaşırmayarak hareketleri ve deveranları ve güneş ile cazibe kanunu tabir edilen bir kanun-u İlahî ile bağlanmaları, yani onlar imamlarına iktidaları; büyük bir mikyasta bir azamet-i kudret-i İlahiyeyi ve vahdaniyet-i Rabbaniyeyi gösterir.

Çünkü o camid cirmleri, o şuursuz büyük kütleleri, nihayet derecede intizam ve mizan-ı hikmet içinde muhtelif şekillerde ve muhtelif mesafelerde ve muhtelif hareketlerde döndürmek, istihdam etmek, ne derece bir kudreti ve bir hikmeti ispat ettiğini kıyas et. Bu büyük ve ağır işe zerre miktar tesadüf karışsa öyle bir patlayış verecek ki kâinatı dağıtacak. Çünkü bir dakika, tesadüf birisini tevkif etse mihverinden çıkmasına sebebiyet verir, başkaları ile müsademe etmesine yol açar. Küre-i arzdan bin defa büyük cirmlerle müsademenin ne derece dehşetli olduğunu kıyas edebilirsin.

Manzume-i şemsiyenin yani şemsin me’mumları ve meyveleri olan on iki seyyarenin acayibini ilm-i muhit-i İlahîye havale edip yalnız gözümüzün önünde seyyaremiz bulunan arza bakıyoruz, görüyoruz ki bu seyyaremiz, bir azamet-i şevket-i rububiyeti ve haşmet-i saltanat-ı uluhiyeti ve kemal-i rahmet ve hikmeti gösterir bir surette güneşin etrafında, emr-i Rabbanî ile (Birinci Mektup’ta beyan edildiği gibi) pek büyük bir hizmet için bir uzun seyr ü seyahat ona ettiriliyor. Bir sefine-i Rabbaniye olarak acayib-i masnuat-ı İlahiye ile doldurulmuş ve zîşuur ibadullaha seyrangâh gibi bir mesken-i seyyar vaziyeti verilmiş. Ve evkat ve hesabı bildirecek saat akrebi gibi kamer dahi dakik hesaplarla, azîm hikmetlerle ona takılmış ve o kamere başka menzillerde ayrı seyr ü seyahat verilmiş.

İşte bu mübarek seyyaremizin şu halleri, küre-i arz kuvvetinde bir şehadetle, bir Kadîr-i Mutlak’ın vücub-u vücudunu ve vahdetini ispat eder. Madem şu seyyaremiz böyledir, manzume-i şemsiyeyi ona kıyas edebilirsin.

Hem şemse kendi mihveri üstünde cazibe denilen manevî ipleri yumak yaptırmak için dolap ve çıkrık hükmünde olan güneşi, bir Kadîr-i Zülcelal’in emriyle döndürüp, o seyyaratı o manevî iplerle bağlayıp tanzim etmek ve güneşi bütün seyyaratıyla saniyede beş saatlik bir mesafeyi kestirecek kadar bir süratle, bir tahmine göre “Herkül Burcu” tarafına veya “Şemsü’ş-şümus” canibine sevk etmek, elbette ezel ve ebed sultanı olan Zat-ı Zülcelal’in kudretiyle ve emriyledir. Güya haşmet-i rububiyetini göstermek için bu emirber neferleri hükmünde olan manzume-i şemsiye ordusu ile bir manevra yaptırır.

Ey kozmoğrafyacı efendi! Hangi tesadüf bu işlere karışabilir? Hangi esbabın eli buna ulaşabilir? Hangi kuvvet buna yanaşabilir? Haydi sen söyle. Hiç böyle bir Sultan-ı Zülcelal, aczini gösterip mülküne başkasını karıştırır mı? Bâhusus kâinatın meyvesi, neticesi, gayesi, hülâsası olan zîhayatları, başka ellere verir mi? Başkasını müdahale ettirir mi? Bâhusus o meyvelerin en câmii ve o neticelerin en mükemmeli ve zeminin halifesi ve o sultanın âyinedar bir misafiri olan insanları başıboş bırakır mı? Ve onları tabiata ve tesadüfe havale edip haşmet-i saltanatını hiçe indirir mi, kemal-i hikmetini sukut ettirir mi?

Yirmi İkinci Pencere

اَلَم۟ نَج۟عَلِ ال۟اَر۟ضَ مِهَادًا وَ ال۟جِبَالَ اَو۟تَادًا وَخَلَق۟نَاكُم۟ اَز۟وَاجًا فَان۟ظُر۟ اِلٰٓى اٰثَارِ رَح۟مَتِ اللّٰهِ كَي۟فَ يُح۟يِى ال۟اَر۟ضَ بَع۟دَ مَو۟تِهَا

Küre-i arz bir kafadır ki yüz bin ağzı vardır. Her bir ağzında, yüz bin lisanı vardır. Her lisanında, yüz bin bürhanı var ki her biri çok cihetle Vâcibü’l-vücud, Vâhid-i Ehad, her şeye Kadîr, her şeye Alîm bir Zat-ı Zülcelal’in vücub-u vücuduna ve vahdetine ve evsaf-ı kudsiyesine ve esma-i hüsnasına şehadet ederler.

Evet, arzın evvel-i hilkatine bakıyoruz ki mayi haline gelen bir madde-i seyyaleden taş ve taştan toprak halk edilmiş. Mayi kalsaydı kabil-i sükna olmazdı. O mayi taş olduktan sonra, demir gibi sert olsa idi kabil-i istifade olmazdı. Elbette buna bu vaziyeti veren, yerin sekenelerinin hâcetlerini gören bir Sâni’-i Hakîm’in hikmetidir.

Sonra tabaka-i turabiye, dağlar direği üzerine atılmış, tâ içindeki dâhilî inkılablardan gelen zelzeleler, dağlarla teneffüs edip zemini hareketinden ve vazifesinden şaşırtmasın. Hem denizin istilasından toprağı kurtarsın. Hem zîhayatların levazımat-ı hayatiyesine birer hazine olsun. Hem havayı tarasın, gazat-ı muzırradan tasfiye etsin, tâ teneffüse kabil olsun. Hem suları biriktirip iddihar etsin. Hem zîhayata lâzım olan sair madenlere menşe ve medar olsun.

İşte bu vaziyet bir Kadîr-i Mutlak ve bir Hakîm-i Rahîm’in vücub-u vücuduna ve vahdetine gayet kat’î ve kuvvetli şehadet eder.

Ey coğrafyacı efendi! Bunu ne ile izah edersin? Hangi tesadüf şu acayib-i masnuat ile dolu sefine-i Rabbaniyeyi bir meşher-i acayip yaparak yirmi dört bin sene bir mesafede, bir senede süratle çevirip onun yüzünde dizilmiş eşyadan hiçbir şey düşürmesin?

Hem zeminin yüzündeki acib sanatlara bak! Anâsırlar, ne derece hikmetle tavzif edilmişler. Bir Kadîr-i Hakîm’in emriyle zemin yüzündeki Rahman misafirlerine nasıl güzel bakıyorlar, hizmetlerine koşuyorlar.

Hem acib ve garib sanatlar içinde rengârenk acib hikmetli zemin yüzünün simasındaki bu nakışlı çizgilere bak! Nasıl sekenelerine enhar ve çayları, deniz ve ırmakları, dağ ve tepeleri, ayrı ayrı mahluklarına ve ibadına lâyık birer mesken ve vesait-i nakliye yapmış. Sonra yüz binler ecnas-ı nebatat ve enva-ı hayvanatıyla kemal-i hikmet ve intizam ile doldurup hayat vererek şenlendirmek, vakit be-vakit muntazaman mevt ile terhis ederek boşaltıp yine muntazaman   بَع۟ثُ بَع۟دَ ال۟مَو۟تِ   suretinde doldurmak; bir Kadîr-i Zülcelal’in ve bir Hakîm-i Zülkemal’in vücub-u vücuduna ve vahdetine yüz binler lisanlarla şehadet ederler.

Elhasıl: Yüzü, acayib-i sanata bir meşher ve garaib-i mahlukata bir mahşer ve kafile-i mevcudata bir memer ve sufûf-u ibadına bir mescid ve makar olan zemin, bütün kâinatın kalbi hükmünde olduğundan kâinat kadar nur-u vahdaniyeti gösterir.

İşte ey coğrafyacı efendi! Bu zemin kafası yüz bin ağız, her birinde yüz bin lisan ile Allah’ı tanıttırsa ve sen onu tanımazsan, başını tabiat bataklığına soksan derece-i kabahatini düşün. Ne derece dehşetli bir cezaya seni müstahak eder, bil, ayıl ve başını bataklıktan çıkar.

اٰمَن۟تُ بِاللّٰهِ الَّذٖى بِيَدِهٖ مَلَكُوتُ كُلِّ شَى۟ءٍ   de.

Yirmi Üçüncü Pencere

اَلَّذٖى خَلَقَ ال۟مَو۟تَ وَال۟حَيٰوةَ

Hayat, kudret-i Rabbaniye mu’cizatının en nuranisidir, en güzelidir. Ve vahdaniyet bürhanlarının en kuvvetlisi ve en parlağıdır. Ve tecelliyat-ı samedaniye âyinelerinin en câmii ve en berrakıdır.

Evet, hayat tek başıyla bir Hayy-ı Kayyum’u bütün esma ve şuunatıyla bildirir. Çünkü hayat, pek çok sıfâtın memzuç bir macunu hükmünde bir ziya, bir tiryaktır. Elvan-ı seb’a, ziyada ve muhtelif edviyeler, tiryakta nasıl ki mümtezicen bulunur. Öyle de hayat dahi pek çok sıfâttan yapılmış bir hakikattir. O hakikatteki sıfatlardan bir kısmı, duygular vasıtasıyla inbisat ederek inkişaf edip ayrılırlar. Kısm-ı ekseri ise hissiyat suretinde kendilerini ihsas ederler ve hayattan kaynama suretinde kendilerini bildirirler.

Hem hayat, kâinatın tedbir ve idaresinde hüküm-ferma olan rızık ve rahmet ve inayet ve hikmeti tazammun ediyor. Güya hayat, onları arkasına takıp girdiği yere çekiyor. Mesela hayat bir cisme, bir bedene girdiği vakit; Hakîm ismi dahi tecelli eder, hikmetle yuvasını güzelce yapıp tanzim eder. Aynı halde Kerîm ismi de tecelli edip, meskenini hâcatına göre tertip ve tezyin eder. Yine aynı halde Rahîm isminin cilvesi görünüyor ki o hayatın devam ve kemali için türlü türlü ihsanlarla taltif eder. Yine aynı halde Rezzak isminin cilvesi görünüyor ki o hayatın bekasına ve inkişafına lâzım maddî, manevî gıdaları yetiştiriyor. Ve kısmen bedeninde iddihar ediyor.

Demek hayat, bir nokta-i mihrakıye hükmünde; muhtelif sıfât birbiri içine girer, belki birbirinin aynı olur. Güya hayat tamamıyla hem ilimdir, aynı halde kudrettir, aynı halde de hikmet ve rahmettir ve hâkeza… İşte hayat bu câmi’ mahiyeti itibarıyla şuun-u zatiye-i Rabbaniyeye âyinedarlık eden bir âyine-i samediyettir.

İşte bu sırdandır ki Hayy-ı Kayyum olan Zat-ı Vâcibü’l-vücud, hayatı pek çok kesretle ve mebzuliyetle halk edip neşir ve teşhir eder. Ve her şeyi hayatın etrafına toplattırıp ona hizmetkâr eder. Çünkü hayatın vazifesi büyüktür. Evet, samediyetin âyinesi olmak kolay bir şey değil, âdi bir vazife değil.

İşte göz önünde her vakit gördüğümüz bu hadd ü hesaba gelmeyen yeni yeni hayatlar ve hayatların asılları ve zatları olan ruhlar, birden ve hiçten vücuda gelmeleri ve gönderilmeleri, bir Zat-ı Vâcibü’l-vücud ve Hayy-ı Kayyum’un vücub-u vücudunu ve sıfât-ı kudsiyesini ve esma-i hüsnasını; lemaatın güneşi gösterdiği gibi gösteriyorlar. Güneşi tanımayan ve kabul etmeyen adam, nasıl gündüzü dolduran ziyayı inkâr etmeye mecbur oluyor. Öyle de Hayy-ı Kayyum, Muhyî ve Mümît olan Şems-i Ehadiyet’i tanımayan adam, zeminin yüzünü belki mazi ve müstakbeli dolduran zîhayatların vücudunu inkâr etmeli ve yüz derece hayvandan aşağı düşmeli. Hayat mertebesinden düşüp camid bir cahil-i echel olmalı.

Yirmi Dördüncü Pencere

لَٓا اِلٰهَ اِلَّا هُوَ كُلُّ شَى۟ءٍ هَالِكٌ اِلَّا وَج۟هَهُ لَهُ ال۟حُك۟مُ وَ اِلَي۟هِ تُر۟جَعُونَ

Mevt, hayat kadar bir bürhan-ı rububiyettir. Gayet kuvvetli bir hüccet-i vahdaniyettir.   اَلَّذٖى خَلَقَ ال۟مَو۟تَ وَال۟حَيٰوةَ   delâletince mevt; adem, idam, fena, hiçlik, fâilsiz bir inkıraz değil belki bir Fâil-i Hakîm tarafından hizmetten terhis ve tahvil-i mekân ve tebdil-i beden ve vazifeden paydos ve haps-i bedenden âzad etmek ve muntazam bir eser-i hikmet olduğu, Birinci Mektup’ta gösterilmiştir.

Evet, nasıl zemin yüzündeki masnuat ve zîhayatlar ve hayattar zemin yüzü, bir Sâni’-i Hakîm’in vücub-u vücuduna ve vahdaniyetine şehadet ediyorlar. Öyle de o zîhayatlar ölümleriyle bir Hayy-ı Bâki’nin sermediyetine ve vâhidiyetine şehadet ediyorlar. Yirmi İkinci Söz’de mevt, gayet kuvvetli bir bürhan-ı vahdet ve bir hüccet-i sermediyet olduğu ispat ve izah edildiğinden, şu bahsi o söze havale edip yalnız mühim bir nüktesini beyan edeceğiz. Şöyle ki:

Nasıl zîhayatlar, vücudlarıyla bir Vâcibü’l-vücud’un vücuduna delâlet ediyorlar. Öyle de o zîhayatlar, ölümleriyle bir Hayy-ı Bâki’nin sermediyetine, vâhidiyetine şehadet ediyorlar. Mesela, yalnız bir tek zîhayat olan zemin yüzü, intizamatıyla, ahvaliyle Sâni’i gösterdiği gibi öldüğü vakit yani kış, beyaz kefeni ile ölmüş o zemin yüzünü kapaması ile nazar-ı beşeri ondan çeviriyor. Veyahut nazar, o giden bahar cenazesinin arkasından maziye gider, daha geniş bir manzarayı gösterir.

Yani her biri birer mu’cize-i kudret olan zemin dolusu bütün geçen baharlar misillü yeni gelecek birer hârika-i kudret ve birer hayattar zemin olan, bahar dolusu hayattar mevcudat-ı arziyenin gelmelerini ihsas ve vücudlarına şehadet ettiklerinden; öyle geniş bir mikyasta, öyle parlak bir surette, öyle kuvvetli bir derecede bir Sâni’-i Zülcelal’in bir Kadîr-i Zülkemal’in, bir Kayyum-u Bâki’nin, bir Şems-i sermedî’nin vücub-u vücuduna ve vahdetine ve beka ve sermediyetine şehadet ederler ve öyle parlak delaili gösterirler ki ister istemez bedahet derecesinde اٰمَن۟تُ بِاللّٰهِ ال۟وَاحِدِ ال۟اَحَدِ    dedirtir.

Elhasıl,   وَ يُح۟يِى ال۟اَر۟ضَ بَع۟دَ مَو۟تِهَا   sırrınca hayattar bu zemin, bir baharda Sâni’e şehadet ettiği gibi onun ölmesiyle, zamanın geçmiş ve gelecek iki kanadına dizilmiş mu’cizat-ı kudretine nazarı çeviriyor. Bir bahar yerine binler baharı gösteriyor. Bir mu’cize yerine binler mu’cizat-ı kudretine işaret eder. Ve onlardan her bahar, şu hazır bahardan daha kat’î şehadet eder. Çünkü mazi tarafına geçenler, zâhirî esbablarıyla beraber gitmişler; arkalarında yine kendileri gibi başkalar yerlerine gelmişler.

Demek, esbab-ı zâhiriye hiçtir. Yalnız bir Kadîr-i Zülcelal, onları halk edip, hikmetiyle esbaba bağlayarak gönderdiğini gösteriyor. Ve gelecek zamanda dizilmiş hayattar olan zemin yüzleri ise daha parlak şehadet eder. Çünkü yeniden, yoktan, hiçten yapılıp gönderilecek, yere konup vazife gördürüp sonra gönderilecekler.

İşte ey tabiata saplanan ve bataklıkta boğulmak derecesine gelen gafil! Bütün mazi ve müstakbele ulaşacak hikmetli ve kudretli manevî el sahibi olmayan bir şey, nasıl bu zeminin hayatına karışabilir? Senin gibi hiç-ender hiç olan tesadüf ve tabiat buna karışabilir mi? Kurtulmak istersen “Tabiat, olsa olsa bir defter-i kudret-i İlahiyedir. Tesadüf ise cehlimizi örten gizli bir hikmet-i İlahiyenin perdesidir.” de, hakikate yanaş.

Yirmi Beşinci Pencere

Nasıl ki madrub, elbette dâribe delâlet eder. Sanatlı bir eser, sanatkârı icab eder. Veled, validi iktiza eder. Tahtiyet, fevkiyeti istilzam eder ve hâkeza… Bütün umûr-u izafiye tabir ettikleri biri birisiz olmayan evsaf-ı nisbiye misillü şu kâinatın cüz’iyatında ve heyet-i umumiyesinde görünen imkân dahi vücubu gösterir. Ve bütün onlarda görünen infial, bir fiili gösterir. Ve umumunda görünen mahlukıyet, hâlıkıyeti gösterir. Ve umumunda görünen kesret ve terkip, vahdeti istilzam eder. Ve vücub ve fiil ve hâlıkıyet ve vahdet, bilbedahe ve bizzarure mümkin, münfail, kesîr, mürekkeb, mahluk olmayan; vâcib ve fâil, vâhid ve hâlık olan mevsuflarını ister.

Öyle ise bilbedahe bütün kâinattaki bütün imkânlar, bütün infialler, bütün mahlukıyetler, bütün kesret ve terkipler bir Zat-ı Vâcibü’l-vücud, Fa’alün limâ yürîd, Hâlık-ı külli şey’, Vâhid-i Ehad’e şehadet eder.

Elhasıl, nasıl imkândan vücub görünüyor, infialden fiil ve kesretten vahdet; bunların vücudu, onların vücuduna kat’iyen delâlet eder. Öyle de mevcudat üstünde görünen mahlukıyet ve merzukıyet gibi sıfatlar dahi sâni’iyet, rezzakıyet gibi şe’nlerin vücudlarına kat’î delâlet ediyor. Şu sıfâtın vücudu dahi bizzarure ve bilbedahe bir Hallak ve bir Rezzak Sâni’-i Rahîm’in vücuduna delâlet eder.

Demek her bir mevcud, taşıdığı yüzler bu çeşit sıfatlar lisanıyla, Zat-ı Vâcibü’l-vücud’un yüzler esma-i hüsnasına şehadet ederler. Bu şehadetler kabul edilmezse mevcudatın bütün bu çeşit sıfatlarını inkâr etmek lâzım gelir.

YİRMİ ALTINCI PENCERE

(Hâşiye)

Şu kâinatın mevcudatı yüzünde tazelenen ve gelip geçen cemaller ve hüsünler, bir cemal-i sermedî cilvelerinin bir nevi gölgeleri olduğunu gösterir. Evet, ırmağın yüzündeki kabarcıkların parlayıp gitmesinden sonra arkadan gelenlerin gidenler gibi parlamaları, daimî bir şemsin şuâlarının âyineleri olduklarını gösterdikleri gibi; seyyal zaman ırmağında, seyyar mevcudatın üstünde parlayan lemaat-ı cemaliye dahi bir cemal-i sermedîye işaret ederler ve onun bir nevi emareleridirler.

Hem kâinat kalbindeki ciddi aşk, bir Maşuk-u Lâyezalî’yi gösterir. Evet, ağacın mahiyetinde olmayan bir şey, esaslı bir surette meyvesinde bulunmadığı delâletiyle; şecere-i kâinatın hassas meyvesi olan nev-i insandaki ciddi aşk-ı lahutî gösterir ki bütün kâinatta –fakat başka şekillerde– hakiki aşk ve muhabbet bulunuyor. Öyle ise kalb-i kâinattaki şu hakiki muhabbet ve aşk, bir Mahbub-u Ezelî’yi gösterir.

Hem kâinatın sinesinde çok suretlerde tezahür eden incizablar, cezbeler, cazibeler; ezelî bir hakikat-i cazibedarın cezbiyle olduğunu hüşyar kalplere gösterir.

Hem mahlukatın en hassas ve nurani taifesi olan ehl-i keşif ve velayetin ittifakıyla, zevk ve şuhuda istinad ederek bir Cemil-i Zülcelal’in cilvesine, tecellisine mazhar olduklarını ve o Celil-i Zülcemal’in (kendini) tanıttırılmasına ve sevdirilmesine zevk ile muttali olduklarını, müttefikan haber vermeleri, yine bir Zat-ı Vâcibü’l-vücud’un, bir Cemil-i Zülcelal’in vücuduna ve insanlara kendini tanıttırmasına kat’iyen şehadet eder.

Hem kâinat yüzünde ve mevcudat üstünde işleyen kalem-i tahsin ve tezyin, o kalem sahibi zatın esmasının güzelliğini vâzıhan gösteriyor.

İşte kâinat yüzündeki cemal ve kalbindeki aşk ve sinesindeki incizab ve gözlerindeki keşif ve şuhud ve hey’atındaki hüsün ve tezyinat; pek latîf, nurani bir pencere açar. Onun ile bütün esması cemile bir Cemil-i Zülcelal’i ve bir Mahbub-u Lâyezalî’yi ve bir Mabud-u Lemyezel’i, hüşyar olan akıl ve kalplere gösterir.

İşte ey maddiyat karanlığında, evham zulümatında, boğucu şübehat içinde çırpınan gafil! Kendine gel. İnsaniyete lâyık bir surette yüksel. Şu dört delik ile bak; cemal-i vahdeti gör, kemal-i imanı kazan, hakiki insan ol!

Yirmi Yedinci Pencere

اَللّٰهُ خَالِقُ كُلِّ شَى۟ءٍ وَهُوَ عَلٰى كُلِّ شَى۟ءٍ وَكٖيلٌ

Kâinatta “esbab ve müsebbebat” görünen eşyaya bakıyoruz ve görüyoruz ki en a’lâ bir sebep, en âdi bir müsebbebe kuvveti yetmiyor. Demek esbab bir perdedir, müsebbebleri yapan başkadır.

Mesela, hadsiz masnuattan yalnız cüz’î bir misal olarak insan başı içinde bir hardal küçüklüğünde bir yerde yerleştirilen kuvve-i hâfızaya bakıyoruz. Görüyoruz ki öyle bir câmi’ kitap belki kütüphane hükmündedir ki bütün sergüzeşt-i hayatı, içinde karıştırılmaksızın yazılıyor.

Acaba şu mu’cize-i kudrete hangi sebep gösterilebilir? Telâfif-i dimağiye mi? Basit, şuursuz hüceyrat zerreleri mi? Tesadüf rüzgârları mı? Halbuki o mu’cize-i sanat, öyle bir zatın sanatı olabilir ki beşerin haşirde neşredilecek büyük defter-i a’malinden muhasebe vaktinde hatıra getirilecek ve işlediği her fiilleri yazıldığını bildirmek için bir küçük senet istinsah edip, yazıp aklının eline verecek bir Sâni’-i Hakîm’in sanatı olabilir.

İşte beşerin kuvve-i hâfızasına misal olarak bütün yumurtaları, çekirdekleri, tohumları kıyas et ve bu câmi’ küçücük mu’cizelere, sair müsebbebatı da kıyas et. Çünkü hangi müsebbebe ve masnua baksan o derece hârika bir sanat var ki değil onun âdi, basit sebebi, belki bütün esbab toplansa ona karşı izhar-ı acz edecekler. Mesela, büyük bir sebep zannedilen güneşi; ihtiyarlı, şuurlu farz ederek ona denilse: “Bir sineğin vücudunu yapabilir misin?” Elbette diyecek ki: “Hâlık’ımın ihsanıyla dükkânımda ziya, renkler, hararet çok. Fakat sineğin vücudunda göz, kulak, hayat gibi öyle şeyler var ki ne benim dükkânımda bulunur ve ne de benim iktidarım dâhilindedir.”

Hem nasıl ki müsebbebdeki hârika sanat ve tezyinat, esbabı azledip Müsebbibü’l-esbab olan Vâcibü’l-vücud’a işaret ederek وَ اِلَي۟هِ يُر۟جَعُ ال۟اَم۟رُ كُلُّهُ  sırrınca ona teslim-i umûr eder. Öyle de müsebbebata takılan neticeler, gayeler, faydalar; bilbedahe perde-i esbab arkasında bir Rabb-i Kerîm’in, bir Hakîm-i Rahîm’in işleri olduğunu gösterir.

Çünkü şuursuz esbab, elbette bir gayeyi düşünüp çalışmaz. Halbuki görüyoruz; vücuda gelen her mahluk, bir gaye değil belki çok gayeleri, çok faydaları, çok hikmetleri takip ederek vücuda geliyor. Demek bir Rabb-i Hakîm ve Kerîm, o şeyleri yapıp gönderiyor. O faydaları onlara gaye-i vücud yapıyor.

Mesela, yağmur geliyor. Yağmuru zâhiren intac eden esbab; hayvanatı düşünüp, onlara acıyıp merhamet etmekten ne kadar uzak olduğu malûmdur. Demek, hayvanatı halk eden ve rızıklarını taahhüd eden bir Hâlık-ı Rahîm’in hikmetiyle imdada gönderiliyor. Hattâ yağmura “rahmet” deniliyor. Çünkü çok âsâr-ı rahmet ve faydaları tazammun ettiğinden güya yağmur şeklinde rahmet tecessüm etmiş, takattur etmiş, katre katre geliyor.

Hem bütün mahlukatın yüzüne tebessüm eden bütün ziynetli nebatat ve hayvanattaki tezyinat ve gösterişler, bilbedahe perde-i gayb arkasında bu süslü ve güzel sanatlar ile kendini tanıttırmak ve sevdirmek ve bildirmek isteyen bir Zat-ı Zülcelal’in vücub-u vücuduna ve vahdetine delâlet ederler. Demek eşyadaki süslü vaziyetler, gösterişli keyfiyetler; tanıttırmak ve sevdirmek sıfatlarına kat’iyen delâlet eder. Sevdirmek ve tanıttırmak sıfatları ise bilbedahe Vedud, Maruf bir Sâni’-i Kadîr’in vücub-u vücuduna ve vahdetine şehadet eder.

Elhasıl: Sebep gayet âdi, âciz ve ona isnad edilen müsebbeb ise gayet sanatlı ve kıymetli olduğundan sebebi azleder. Hem müsebbebin gayesi, faydası dahi cahil ve camid olan esbabı ortadan atar, bir Sâni’-i Hakîm’in eline teslim eder. Hem müsebbebin yüzündeki tezyinat ve maharetler, kendi kudretini zîşuurlara bildirmek isteyen ve kendini sevdirmek arzu eden bir Sâni’-i Hakîm’e işaret eder.

Ey esbab-perest bîçare! Bu üç mühim hakikati ne ile izah edebilirsin? Sen nasıl kendini kandırabilirsin? Aklın varsa esbab perdesini yırt. ‌وَح۟دَهُ لَا شَرٖيكَ لَهُ‌   de, hadsiz evhamdan kurtul.

Yirmi Sekizinci Pencere

وَمِن۟ اٰيَاتِهٖ خَل۟قُ السَّمٰوَاتِ وَال۟اَر۟ضِ وَاخ۟تِلَافُ اَل۟سِنَتِكُم۟ وَ اَل۟وَانِكُم۟ اِنَّ فٖى ذٰلِكَ لَاٰيَاتٍ لِل۟عَالِمٖينَ

Şu kâinata bakıyoruz, görüyoruz ki hüceyrat-ı bedenden tut tâ mecmu-u âleme şâmil bir hikmet ve tanzim var. Hüceyrat-ı bedene bakıyoruz, görüyoruz ki mesalih-i bedeni gören ve idare eden birisinin emriyle, kanunuyla o küçücük hüceyrelerde ehemmiyetli bir tedbir var. Mideye, nasıl bir kısım rızık, iç yağı suretinde iddihar olunup vakt-i hâcette sarf edilir. Aynen o küçücük hüceyrelerde de o tasarruf ve iddihar var. Nebatata bakıyoruz, gayet hakîmane bir terbiye, bir tedbir görünüyor. Hayvanata bakıyoruz; nihayet derecede kerîmane bir terbiye ve iaşe görüyoruz. Kâinatın erkân-ı azîmesine bakıyoruz, mühim gayeler için haşmetkârane bir tedvir ve tenvir görüyoruz. Âlemin mecmuuna bakıyoruz, muntazam bir memleket, bir şehir, bir saray hükmünde âlî hikmetler, gâlî gayeler için mükemmel bir tanzimat görüyoruz.

Otuz İkinci Söz’ün Birinci Mevkıfı’nda izah ve ispat edildiği üzere, bir zerreden tut tâ yıldızlara kadar zerre miktar şirke yer bırakmıyor. Öyle birbirlerine manen münasebettardırlar ki bütün yıldızları musahhar etmeyen ve elinde tutmayan, bir zerreye rububiyetini dinlettiremez. Bir zerreye hakiki Rab olmak için bütün yıldızlara sahip olmak lâzım gelir. Hem Otuz İkinci Söz’ün İkinci Mevkıfı’nda izah ve ispat edildiği üzere semavatın halk ve tesviyesine muktedir olmayan, beşerin simasındaki teşahhusu yapamaz. Demek, bütün semavatın Rabb’i olmayan, bir tek insanın simasındaki alâmet-i farika olan nakş-ı simavîyi yapamaz.

İşte kâinat kadar büyük bir pencere ki onunla bakılsa اَللّٰهُ خَالِقُ كُلِّ شَى۟ءٍ وَهُوَ عَلٰى كُلِّ شَى۟ءٍ وَكٖيلٌلَهُ مَقَالٖيدُ السَّمٰوَاتِ وَ ال۟اَر۟ضِ âyetleri, büyük harflerle kâinat sahifelerinde yazılı olduğu, akıl gözüyle de görülecek. Öyle ise görmeyenin ya aklı yok ya kalbi yok veya insan suretinde bir hayvandır.

Yirmi Dokuzuncu Pencere

وَ اِن۟ مِن۟ شَى۟ءٍ اِلَّا يُسَبِّحُ بِحَم۟دِهٖ

Bir bahar mevsiminde, garibane, mütefekkirane seyahate gidiyordum. Bir tepeciğin eteğinden geçerken parlak bir sarıçiçek nazarıma ilişti. Eskiden vatanımda ve sair memleketlerde gördüğüm o cins sarıçiçekleri derhatır ettirdi. Şöyle bir mana kalbe geldi ki: Bu çiçek kimin turrası ise kimin sikkesi ise ve kimin mührü ise ve kimin nakşı ise elbette bütün zemin yüzündeki o nevi çiçekler, onun mühürleridir, sikkeleridir.

Şu mühür tahayyülünden sonra şöyle bir tasavvur geldi ki: Nasıl bir mühür ile mühürlenmiş bir mektup; o mühür, o mektubun sahibini gösterir. Öyle de şu çiçek, bir mühr-ü Rahmanîdir. Şu enva-ı nakışlarla ve manidar nebatat satırlarıyla yazılan şu tepecik dahi bu çiçek Sâni’inin mektubudur. Hem şu tepecik dahi bir mühürdür. Şu sahra ve ova bir mektub-u Rahmanî hey’atını aldı.

İşbu tasavvurdan şöyle bir hakikat zihne geldi ki: Her bir şey, bir mühr-ü Rabbanî hükmünde bütün eşyayı kendi Hâlık’ına isnad eder. Kendi kâtibinin mektubu olduğunu ispat eder. İşte her bir şey, öyle bir pencere-i tevhiddir ki bütün eşyayı bir Vâhid-i Ehad’e mal eder.

Demek her bir şeyde, hususan zîhayatlarda öyle hârika bir nakış, öyle mu’cizekâr bir sanat var ki onu öyle yapan ve öyle manidar nakşeden, bütün eşyayı yapabilir ve bütün eşyayı yapan, elbette o olacaktır. Demek bütün eşyayı yapamayan, bir tek şeyi icad edemez.

İşte ey gafil! Şu kâinatın yüzüne bak ki birbiri içinde hadsiz mektubat-ı Samedaniye hükmünde olan sahaif-i mevcudat ve her bir mektup üstünde hadsiz sikke-i tevhid mühürleriyle temhir edilmiş. Bütün bu mühürlerin şehadetlerini kim tekzip edebilir? Hangi kuvvet onları susturabilir? Kalp kulağı ile hangisini dinlesen   اَش۟هَدُ اَن۟ لَٓا اِلٰهَ اِلَّا اللّٰهُ dediğini işitirsin.

Otuzuncu Pencere

لَو۟ كَانَ فٖيهِمَٓا اٰلِهَةٌ اِلَّا اللّٰهُ لَفَسَدَتَا كُلُّ شَى۟ءٍ هَالِكٌ اِلَّا وَج۟هَهُ لَهُ ال۟حُك۟مُ وَ اِلَي۟هِ تُر۟جَعُونَ

Şu pencere, imkân ve hudûsa müesses umum mütekellimînin penceresidir ve ispat-ı Vâcibü’l-vücud’a karşı caddeleridir. Bunun tafsilatını “Şerhü’l-Mevakıf” ve “Şerhü’l-Makasıd” gibi muhakkiklerin büyük kitaplarına havale ederek yalnız Kur’an’ın feyzinden ve şu pencereden ruha gelen bir iki şuâyı göstereceğiz. Şöyle ki:

Âmiriyet ve hâkimiyetin muktezası; rakip kabul etmemektir, iştiraki reddetmektir, müdahaleyi ref’etmektir. Onun içindir ki küçük bir köyde iki muhtar bulunsa köyün rahatını ve nizamını bozarlar. Bir nahiyede iki müdür, bir vilayette iki vali bulunsa herc ü merc ederler. Bir memlekette iki padişah bulunsa fırtınalı bir karmakarışıklığa sebebiyet verirler.

Madem hâkimiyet ve âmiriyetin gölgesinin zayıf bir gölgesi ve cüz’î bir numunesi, muavenete muhtaç âciz insanlarda böyle rakip ve zıddı ve emsalinin müdahalesini kabul etmezse; acaba saltanat-ı mutlaka suretindeki hâkimiyet ve rububiyet derecesindeki âmiriyet, bir Kadîr-i Mutlak’ta ne derece o redd-i müdahale kanunu ne kadar esaslı bir surette hükmünü icra ettiğini kıyas et.

Demek, uluhiyet ve rububiyetin en kat’î ve daimî lâzımı; vahdet ve infiraddır. Buna bir bürhan-ı bâhir ve şahid-i kātı’, kâinattaki intizam-ı ekmel ve insicam-ı ecmeldir. Sinek kanadından tut, tâ semavat kandillerine kadar öyle bir nizam var ki akıl onun karşısında hayretinden ve istihsanından “Sübhanallah, mâşâallah, bârekellah” der, secde eder.

Eğer zerre miktar şerike yer bulunsa idi, müdahalesi olsa idi لَو۟ كَانَ فٖيهِمَٓا اٰلِهَةٌ اِلَّا اللّٰهُ لَفَسَدَتَا âyet-i kerîmesinin delâletiyle nizam bozulacaktı, suret değişecekti, fesadın âsârı görünecekti. Halbuki فَار۟جِعِ ال۟بَصَرَ هَل۟ تَرٰى مِن۟ فُطُورٍ  ثُمَّ ار۟جِعِ ال۟بَصَرَ كَرَّتَي۟نِ يَن۟قَلِب۟ اِلَي۟كَ ال۟بَصَرُ خَاسِئًا وَ هُوَ حَسٖيرٌ delâletiyle ve şu ifade ile nazar-ı beşer, kusuru aramak için ne kadar çabalasa hiçbir yerde kusuru bulamayarak, yorgun olarak menzili olan göze gelip onu gönderen münekkid akla diyecek: “Beyhude yoruldum, kusur yok.” demesiyle gösteriyor ki nizam ve intizam, gayet mükemmeldir. Demek intizam-ı kâinat, vahdaniyetin kat’î şahididir.

Gel gelelim “hudûs”a.

Mütekellimîn demişler ki: “Âlem, mütegayyirdir. Her mütegayyir, hâdistir. Her bir hâdisin, bir muhdisi, yani mûcidi var. Öyle ise bu kâinatın kadîm bir mûcidi var.”

Biz de deriz: Evet, kâinat hâdistir. Çünkü görüyoruz her asırda, belki her senede, belki her mevsimde bir kâinat, bir âlem gider, biri gelir. Demek, bir Kadîr-i Zülcelal var ki bu kâinatı hiçten icad ederek her senede belki her mevsimde, belki her günde birisini icad eder, ehl-i şuura gösterir ve sonra onu alır, başkasını getirir. Birbiri arkasına takıp zincirleme bir surette zamanın şeridine asıyor. Elbette bu âlem gibi birer kâinat-ı müteceddide hükmünde olan her baharda, gözümüzün önünde hiçten gelen ve giden kâinatları icad eden bir Zat-ı Kadîr’in mu’cizat-ı kudretidirler. Elbette âlem içinde her vakit âlemleri halk edip değiştiren zat, mutlaka şu âlemi dahi o halk etmiştir. Ve şu âlemi ve rûy-i zemini, o büyük misafirlere misafirhane yapmıştır.

Gelelim “imkân” bahsine.

Mütekellimîn demişler ki: “İmkân, mütesaviyü’t-tarafeyndir.” Yani adem ve vücud, ikisi de müsavi olsa bir tahsis edici, bir tercih edici, bir mûcid lâzımdır. Çünkü mümkinat, birbirini icad edip teselsül edemez. Yahut o onu, o da onu icad edip devir suretinde dahi olamaz. Öyle ise bir Vâcibü’l-vücud vardır ki bunları icad ediyor. Devir ve teselsülü, on iki bürhan yani arşî ve süllemî gibi namlar ile müsemma meşhur on iki delil-i kat’î ile devri iptal etmişler ve teselsülü muhal göstermişler. Silsile-i esbabı kesip Vâcibü’l-vücud’un vücudunu ispat etmişler.

Biz de deriz ki: Esbab, teselsülün berahini ile âlemin nihayetinde kesilmesinden ise her şeyde Hâlık-ı külli şey’e has sikkeyi göstermek daha kat’î, daha kolaydır. Kur’an’ın feyziyle bütün Pencereler ve bütün Sözler, o esas üzerine gitmişler. Bununla beraber imkân noktasının hadsiz bir vüs’ati var. Hadsiz cihetlerle Vâcibü’l-vücud’un vücudunu gösteriyor. Yalnız, mütekellimînin teselsülün kesilmesi yoluna, elhak geniş ve büyük olan o caddeye münhasır değildir. Belki hadd ü hesaba gelmeyen yollar ile Vâcibü’l-vücud’un marifetine yol açar. Şöyle ki:

Her bir şey vücudunda, sıfâtında, müddet-i bekasında hadsiz imkânat, yani gayet çok yollar ve cihetler içinde mütereddid iken, görüyoruz ki o hadsiz cihetler içinde vücudca muntazam bir yolu takip ediyor. Her bir sıfatı da mahsus bir tarzda ona veriyor. Müddet-i bekasında bütün değiştirdiği sıfat ve haller dahi böyle bir tahsis ile veriliyor. Demek, bir muhassısın iradesiyle, bir müreccihin tercihiyle, bir mûcid-i hakîmin icadıyladır ki hadsiz yollar içinde, hikmetli bir yolda onu sevk eder, muntazam sıfâtı ve ahvali ona giydiriyor.

Sonra infiraddan çıkarıp bir terkipli cisme cüz yapar, imkânat ziyadeleşir. Çünkü o cisimde binler tarzda bulunabilir. Halbuki neticesiz o vaziyetler içinde neticeli, mahsus bir vaziyet ona verilir ki mühim neticeleri ve faydaları ve o cisimde vazifeleri gördürülüyor. Sonra o cisim dahi diğer bir cisme cüz yaptırılıyor. İmkânat daha ziyadeleşir. Çünkü binlerle tarzda bulunabilir. İşte o binler tarz içinde, bir tek vaziyet veriliyor. O vaziyet ile mühim vazifeler gördürülüyor ve hâkeza… Gittikçe daha ziyade kat’î bir Hakîm-i Müdebbir’in vücub-u vücudunu gösteriyor. Bir Âmir-i Alîm’in emriyle sevk edildiğini bildiriyor.

Cisim içinde cisim, birbiri içinde cüz olup giden bütün bu terkiplerde, nasıl bir nefer; takımında, bölüğünde, taburunda, alayında, fırkasında, ordusunda mütedâhil o heyetlerden her birisine mahsus birer vazifesi, hikmetli birer nisbeti, intizamlı birer hizmeti bulunuyor. Hem nasıl ki senin göz bebeğinden bir hüceyre, gözünde bir nisbeti ve bir vazifesi var. Senin başın heyet-i umumiyesi nisbetine dahi hikmetli bir vazifesi ve hizmeti vardır. Zerre miktar şaşırsa sıhhat ve idare-i beden bozulur. Kan damarlarına, his ve hareket âsablarına, hattâ bedenin heyet-i umumiyesinde birer mahsus vazifesi, hikmetli birer vaziyeti vardır. Binlerle imkânat içinde, bir Sâni’-i Hakîm’in hikmetiyle o muayyen vaziyet verilmiştir.

Öyle de bu kâinattaki mevcudat, her biri kendi zatı ile sıfâtı ile çok imkânat yolları içinde has bir vücudu ve hikmetli bir sureti ve faydalı sıfatları, nasıl bir Vâcibü’l-vücud’a şehadet ederler. Öyle de mürekkebata girdikleri vakit, her bir mürekkebde daha başka bir lisanla yine Sâni’ini ilan eder. Gitgide, tâ en büyük mürekkebe kadar nisbeti, vazifesi, hizmeti itibarıyla Sâni’-i Hakîm’in vücub-u vücuduna ve ihtiyarına ve iradesine şehadet eder. Çünkü bir şeyi, bütün mürekkebata hikmetli münasebetleri muhafaza suretinde yerleştiren, bütün o mürekkebatın Hâlık’ı olabilir. Demek bir tek şey, binler lisanlarla ona şehadet eder hükmündedir.

İşte kâinatın mevcudatı kadar değil belki mevcudatın sıfât ve mürekkebatı adedince imkânat noktasından da Vâcibü’l-vücud’un vücuduna karşı şehadetler geliyor.

İşte ey gafil! Kâinatı dolduran bu şehadetleri, bu sadâları işitmemek; ne derece sağır ve akılsız olmak lâzım geliyor? Haydi sen söyle…

Otuz Birinci Pencere

لَقَد۟ خَلَق۟نَا ال۟اِن۟سَانَ فٖٓى اَح۟سَنِ تَق۟وٖيمٍ   وَ فِى ال۟اَر۟ضِ اٰيَاتٌ لِل۟مُوقِنٖينَ وَ فٖٓى اَن۟فُسِكُم۟ اَفَلَا تُب۟صِرُونَ

Şu pencere insan penceresidir ve enfüsîdir. Ve enfüsî cihetinde şu pencerenin tafsilatını binler muhakkikîn-i evliyanın mufassal kitaplarına havale ederek yalnız feyz-i Kur’an’dan aldığımız birkaç esasa işaret ederiz. Şöyle ki:

On Birinci Söz’de beyan edildiği gibi: “İnsan, öyle bir nüsha-i câmiadır ki Cenab-ı Hak bütün esmasını, insanın nefsi ile insana ihsas ediyor.” Tafsilatını başka Sözlere havale edip yalnız üç noktayı göstereceğiz.

Birinci Nokta: İnsan, üç cihetle esma-i İlahiyeye bir âyinedir.

Birinci Vecih: Gecede zulümat, nasıl nuru gösterir. Öyle de insan, zaaf ve acziyle, fakr ve hâcatıyla, naks ve kusuruyla, bir Kadîr-i Zülcelal’in kudretini, kuvvetini, gınasını, rahmetini bildiriyor ve hâkeza pek çok evsaf-ı İlahiyeye bu suretle âyinedarlık ediyor. Hattâ hadsiz aczinde ve nihayetsiz zaafında, hadsiz a’dasına karşı bir nokta-i istinad aramakla, vicdan daima Vâcibü’l-vücud’a bakar. Hem nihayetsiz fakrında, nihayetsiz hâcatı içinde, nihayetsiz maksatlara karşı bir nokta-i istimdad aramaya mecbur olduğundan vicdan, daima o noktadan bir Ganiyy-i Rahîm’in dergâhına dayanır, dua ile el açar.

Demek, her vicdanda şu nokta-i istinad ve nokta-i istimdad cihetinde iki küçük pencere, Kadîr-i Rahîm’in bârgâh-ı rahmetine açılır, her vakit onunla bakabilir.

İkinci Vecih âyinedarlık ise: İnsana verilen numuneler nevinden cüz’î ilim, kudret, basar, sem’, mâlikiyet, hâkimiyet gibi cüz’iyat ile kâinat Mâlikinin ilmine ve kudretine, basarına, sem’ine, hâkimiyet-i rububiyetine âyinedarlık eder. Onları anlar, bildirir. Mesela ben, nasıl bu evi yaptım ve yapmasını biliyorum ve görüyorum ve onun mâlikiyim ve idare ediyorum. Öyle de şu koca kâinat sarayının bir ustası var. O usta onu bilir, görür, yapar, idare eder ve hâkeza…

Üçüncü Vecih âyinedarlık ise: İnsan, üstünde nakışları görünen esma-i İlahiyeye âyinedarlık eder. Otuz İkinci Söz’ün Üçüncü Mevkıfı’nın başında bir nebze izah edilen insanın mahiyet-i câmiasında nakışları zâhir olan yetmişten ziyade esma vardır. Mesela, yaratılışından Sâni’, Hâlık ismini ve hüsn-ü takviminden Rahman ve Rahîm isimlerini ve hüsn-ü terbiyesinden Kerîm, Latîf isimlerini ve hâkeza… Bütün aza ve âlâtıyla, cihazat ve cevarihiyle, letaif ve maneviyatıyla, havas ve hissiyatıyla ayrı ayrı esmanın ayrı ayrı nakışlarını gösteriyor.

Demek, nasıl esmada bir ism-i a’zam var, öyle de o esmanın nukuşunda dahi bir nakş-ı a’zam var ki o da insandır.

Ey kendini insan bilen insan! Kendini oku… Yoksa hayvan ve camid hükmünde insan olmak ihtimali var.

İkinci Nokta: Mühim bir sırr-ı ehadiyete işaret eder. Şöyle ki:

İnsanın nasıl ruhu bütün cesedine öyle bir münasebeti var ki bütün azasını ve eczasını birbirine yardım ettirir. Yani, irade-i İlahiye cilvesi olan evamir-i tekviniye ve o evamirden vücud-u haricî giydirilmiş bir kanun-u emrî ve latîfe-i Rabbaniye olan ruh, onların idaresinde onların manevî seslerini hissetmesinde ve hâcetlerini görmesinde birbirine mani olmaz, ruhu şaşırtmaz. Ruha nisbeten uzak yakın bir hükmünde. Birbirine perde olmaz. İsterse çoğunu birinin imdadına yetiştirir. İsterse bedenin her cüzü ile bilebilir, hissedebilir, idare edebilir. Hattâ çok nuraniyet kesbetmiş ise her bir cüzü ile görebilir ve işitebilir.

Öyle de   وَ لِلّٰهِ ال۟مَثَلُ ال۟اَع۟لٰى   Cenab-ı Hakk’ın madem onun bir kanun-u emri olan ruh, küçük bir âlem olan insan cisminde ve azasında bu vaziyeti gösteriyor. Elbette âlem-i ekber olan kâinatta o Zat-ı Vâcibü’l-vücud’un irade-i külliyesine ve kudret-i mutlakasına hadsiz fiiller, hadsiz sadâlar, hadsiz dualar, hadsiz işler, hiçbir cihette ona ağır gelmez, birbirine mani olmaz. O Hâlık-ı Zülcelal’i meşgul etmez, şaşırtmaz. Bütününü birden görür, bütün sesleri birden işitir. Yakın uzak birdir. İsterse bütününü birinin imdadına gönderir. Her şey ile her şeyi görebilir, seslerini işitebilir ve her şey ile her şeyi bilir ve hâkeza…

Üçüncü Nokta: Hayatın pek mühim bir mahiyeti ve ehemmiyetli bir vazifesi var. Fakat o bahis, Hayat Penceresi’nde ve Yirminci Mektup’un Sekizinci Kelimesi’nde tafsili geçtiğinden ona havale edip yalnız bunu ihtar ederiz ki:

Hayatta hissiyat suretinde kaynayan memzuç nakışlar, pek çok esma ve şuunat-ı zatiyeye işaret eder. Gayet parlak bir surette Hayy-ı Kayyum’un şuunat-ı zatiyesine âyinedarlık eder. Şu sırrın izahı, Allah’ı tanımayanlara ve daha tam tasdik etmeyenlere karşı zamanı olmadığından kapıyı kapıyoruz.

Otuz İkinci Pencere

هُوَ الَّذٖٓى اَر۟سَلَ رَسُولَهُ بِال۟هُدٰى وَدٖينِ ال۟حَقِّ لِيُظ۟هِرَهُ عَلَى الدّٖينِ كُلِّهٖ وَ كَفٰى بِاللّٰهِ شَهٖيدًا قُل۟ يَٓا اَيُّهَا النَّاسُ اِنّٖى رَسُولُ اللّٰهِ اِلَي۟كُم۟ جَمٖيعًا_نِ الَّذٖى لَهُ مُل۟كُ السَّمٰوَاتِ وَ ال۟اَر۟ضِ لَٓا اِلٰهَ اِلَّا هُوَ يُح۟يٖى وَ يُمٖيتُ

Şu pencere, sema-i risaletin güneşi, belki güneşler güneşi olan Hazret-i Muhammed aleyhissalâtü vesselâmın penceresidir. Şu gayet parlak ve pek büyük ve çok nurani pencere Otuz Birinci Söz olan Mi’rac Risalesi’yle, On Dokuzuncu Söz olan Nübüvvet-i Ahmediye aleyhissalâtü vesselâm Risalesi’nde ve on dokuz işaretli olan On Dokuzuncu Mektup’ta, ne derece nurani ve zâhir olduğu ispat edildiğinden, o iki Söz’ü ve o Mektup’u ve o Mektubun On Dokuzuncu İşaret’ini bu makamda düşünüp, sözü onlara havale edip yalnız deriz ki:

Tevhidin bir bürhan-ı nâtıkı olan Zat-ı Ahmediye aleyhissalâtü vesselâm risalet ve velayet cenahlarıyla, yani kendinden evvel bütün enbiyanın tevatürle icmalarını ve ondan sonraki bütün evliyanın ve asfiyanın icmakârane tevatürlerini tazammun eden bir kuvvetle bütün hayatında bütün kuvvetiyle vahdaniyeti gösterip ilan etmiş. Ve âlem-i İslâmiyet gibi geniş, parlak, nurani bir pencereyi, marifetullaha açmıştır. İmam-ı Gazalî, İmam-ı Rabbanî, Muhyiddin-i Arabî, Abdülkadir-i Geylanî gibi milyonlar muhakkikîn-i asfiya ve sıddıkîn o pencereden bakıyorlar, başkalarına da gösteriyorlar. Acaba böyle bir pencereyi kapatacak bir perde var mı? Ve onu ittiham edip bu pencereden bakmayanın aklı var mı? Haydi sen söyle!

Otuz Üçüncü Pencere

...اَل۟حَم۟دُ لِلّٰهِ الَّذٖٓى اَن۟زَلَ عَلٰى عَب۟دِهِ ال۟كِتَابَ وَلَم۟ يَج۟عَل۟ لَهُ عِوَجًا قَيِّمًا

الٓرٰ كِتَابٌ اَن۟زَل۟نَاهُ اِلَي۟كَ لِتُخ۟رِجَ النَّاسَ مِنَ الظُّلُمَاتِ اِلَى النُّورِ

Bütün geçmiş pencereler, Kur’an denizinden bazı katreler olduğunu düşün. Sonra Kur’an’da ne kadar âb-ı hayat hükmünde olan envar-ı tevhid var olduğunu kıyas edebilirsin. Fakat bütün o pencerelerin menbaı ve madeni ve aslı olan Kur’an’a gayet mücmel bir surette, gayet basit bir tarzda bakılsa dahi yine gayet parlak, nurani bir pencere-i câmiadır.

O pencere ne kadar kat’î ve parlak ve nurani olduğunu, Yirmi Beşinci Söz olan İ’caz-ı Kur’an Risalesi’ne ve On Dokuzuncu Mektup’un On Sekizinci İşaret’ine havale ediyoruz. Ve Kur’an’ı bize gönderen Zat-ı Zülcelal’in arş-ı Rahmanîsine niyaz edip deriz:

رَبَّنَا لَا تُؤَاخِذ۟نَٓا اِن۟ نَسٖينَٓا اَو۟ اَخ۟طَا۟نَا

رَبَّنَا لَا تُزِغ۟ قُلُوبَنَا بَع۟دَ اِذ۟ هَدَي۟تَنَا

رَبَّنَا تَقَبَّل۟ مِنَّا اِنَّكَ اَن۟تَ السَّمٖيعُ ال۟عَلٖيمُ

وَ تُب۟ عَلَي۟نَا اِنَّكَ اَن۟تَ التَّوَّابُ الرَّحٖيمُ

İhtar

Şu Otuz Üç Pencereli olan Otuz Üçüncü Mektup, imanı olmayanı inşâallah imana getirir. İmanı zayıf olanın imanını kuvvetleştirir. İmanı kavî ve taklidî olanın imanını tahkikî yapar. İmanı tahkikî olanın imanını genişlettirir. İmanı geniş olana bütün kemalât-ı hakikiyenin medarı ve esası olan marifetullahta terakkiyat verir; daha nurani, daha parlak manzaraları açar.

İşte bunun için “Bir pencere bana kâfi geldi, yeter.” diyemezsin. Çünkü senin aklına kanaat geldi, hissesini aldı ise kalbin de hissesini ister, ruhun da hissesini ister. Hattâ hayal de o nurdan hissesini isteyecek. Binaenaleyh her bir pencerenin ayrı ayrı faydaları vardır.

Mi’rac Risalesi’nde asıl muhatap, mü’min idi; mülhid ikinci derecede istima’ makamında idi. Şu risalede ise muhatap, münkirdir; istima’ makamlarında mü’mindir. Bunu düşünüp öylece bakmalı.

Fakat maatteessüf mühim bir sebebe binaen şu mektup gayet süratle yazıldığından ve hattâ müsvedde halinde kaldığından, elbette bana ait olan tarz-ı ifadede müşevveşiyet ve kusurlar olacaktır. Nazar-ı müsamaha ile bakmalarını ve ellerinden gelirse ıslahlarını ve mağfiret ile bana dua eylemelerini ihvanlarımdan isterim.

وَالسَّلَامُ عَلٰى مَنِ اتَّبَعَ ال۟هُدٰى

وَال۟مَلَامُ عَلٰى مَنِ اتَّبَعَ ال۟هَوٰى

سُب۟حَانَكَ لَا عِل۟مَ لَنَٓا اِلَّا مَا عَلَّم۟تَنَٓا اِنَّكَ اَن۟تَ ال۟عَلٖيمُ ال۟حَكٖيمُ

اَللّٰهُمَّ صَلِّ وَ سَلِّم۟ عَلٰى مَن۟ اَر۟سَل۟تَهُ رَح۟مَةً لِل۟عَالَمٖينَ

وَ عَلٰى اٰلِهٖ وَ صَح۟بِهٖ وَ سَلِّم۟ اٰمٖينَ

---

Otuz İkinci Söz ⇐ | Sözler | ⇒ Lemaat

---