Yirmi Beşinci Lem'a/ro

Mesaj pentru cel bolnav

Acest tratat constă în douăzeci și cinci de remedii.

[A fost scris ca un balsam, o consolare și o recomandare pentru cel bolnav, pentru a-i vizita și a le ura însănătoșire grabnică.]

Atenționare și Apologie

Această recomandare nematerială a fost scrisă cu o viteză mai mare() decât orice altă scriere a mea, și din moment ce nu s-a găsit timp pentru a o corecta și a o studia, asemeni celorlalte, a fost citită doar o singură dată, și aceea la o viteză asemeni compoziției acesteia. Acestea fiind spuse, aceasta a rămas la stadiul dezordonat de o primă schiță. Nu am considerat necesar să fac o revizie mai amănunțită asupra lucrurilor care mi s-au întâmplat într-o manieră naturală, pentru a nu strica lucrarea prin aranjare, sau prin acordarea de atenție nemeritată. Cititorii, în special cei bolnavi, nu ar trebui să fie supărați sau ofensați de nici o expresie dizerabilă sau de unele cuvinte sau fraze mai brute; lasă-i mai degrabă să se roage pentru mine.

بِسْمِ اللّٰهِ الرَّحْمٰنِ الرَّح۪يمِ

În Numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător.

اَلَّذٖينَ اِذَٓا اَصَابَت۟هُم۟ مُصٖيبَةٌ قَالُٓوا اِنَّا لِلّٰهِ وَاِنَّٓا اِلَي۟هِ رَاجِعُونَ ۝ وَالَّذٖى هُوَ يُط۟عِمُنٖى وَيَس۟قٖينِ ۝ وَاِذَا مَرِض۟تُ فَهُوَ يَش۟فٖينِ

Care, dacă s-a abătut asupra lor vreo nenorocire, spun: “Noi suntem ai lui Allah și noi la El ne întoarcem.” (2:156)

Care mă hrănește și-mi dă de băut, iar când sunt bolnav El mă tămăduiește. (26:79-80)

În această Sclipire, vom descrie pe scurt douăzeci și cinci de remedii care pot oferi consolare adevărată și un remediu benefic pentru cel bolnav și pentru cei loviți de dezastru, care formează o zecime din umanitate.

Primul Remediu

Persoană bolnavă și nefericită! Nu fii nerăbdătoare, ai răbdare! Boala ta nu este o maladie pentru tine; ci este un fel de tratament. Deoarece viața trece asemeni unui capital; dacă nu deține nici un fruct, este pierdută; iar dacă se petrece în ușurință și nepăsare, trece rapid. Boala face ca acel capital al tău să dețină profituri uriașe. Mai mult decăt atât, nu îi permite vieții tale să treacă rapid, o reține și o lungește, astfel încât să nu plece fără să îsi aibe propriile fructe.

O indicație a faptului că viața ta este prelungită prin boală stă următorul proverb, foarte des repetat: “Vremurile calamităților sunt lungi, iar vremurile fericirii foarte scurte.”

Al Doilea Remediu

O, tu, persoană bolnavă și lipsită de răbdare! Fii răbdătoare, întradevăr, oferă mulțumiri! Boala ta poate să transforme fiecare minut al vieții tale în echivalentul a unei ore întregi de adorare.

Deoarece adorarea este de două feluri. Una este pozitivă asemeni adorării mult cunoscute precum rugile și cele cinci rugaciuni zilnice. Celelalte sunt forme negative de adorare asemeni bolii și a calamităților. Prin intermediul cărora, cei afectați realizează propria neputință și slăbiciune; ei imploră Creatorul lor PreaÎndurător și caută refugiu la El; ei manifestă o adorare sinceră și lipsită de ipocrizie.

Da, există o narațiune adevărată care afirmă că o viață petrecută în boală este luată în considerare ca adorare pentru credincios – cu condiția să nu se plângă() despre Allah. Ba chiar este stabilit prin narațiuni adevărate și de către cei care descoperă realtățile creației că un minut de boală al anumitor persoane care sunt cu adevărat răbdătoare și mulțumitoare devine echivalentul a unei ore de adorare, iar un minut de boală al unor persoane perfecționate este echivalentul unei zile întregi de adorare.

Așadar nu trebuie să te plângi despre o boală care transformă un minut al vieții tale într-o mie de minute și îți aduce viața lungă; ar trebui să aduci mulțumiri.

Al Treilea Remediu

Persoană bolnavă și nerăbdătoare! Faptul că aceia care vin pe această lume, pleacă continuu, iar cel tânăr îmbătrânește, și omul se învărte în mod repetat în jurul morții iar separarea stă testament al faptului că el nu vine pe această lume pentru a se distra și a primi plăcere.

În plus, în timp ce omul este ființa vie cea mai desăvârșită și mai elevată dintre toate ființele, și cea mai înzestrată în ceea ce privește membrele și facultățile sale, sălășluiește în plăceri trecute și în dureri viitoare, și astfel petrece o viață dureroasă și plină de probleme, mai josnică decât cea a animalelor.

Acest lucru înseamnă că omul nu a venit pe această lume pentru a trăi într-o manieră fină și a-și petrece viața cu ușurință și plăcere. Mai degrabă, el posedă un capital vast, și se află în această lume pentru a munci și a face negoț pentru o viață eternă și fără de sfârșit.

Capitalul oferit omului este viața sa. Dacă nu era nici o boală, buna sănătate și bunăstarea cauzau nepăsare, pentru că prezintă viața lumească a fi plăcută și astfel produce uitarea vieții de Apoi. Nu vor ca moartea și mormântul să fie amintite; cauzează pierderea capitalului vieții pe fleacuri. Unde, boala deschide, imediat, ochii și spune corpului: “Nu ești nemuritor. Nu ai fost lăsat pe propriile tale dispozitive. Ai o datorie. Renunță la mândrie, și gândește-te la Cel care te-a creat. Realizează că vei intra în mormânt, și pregătește-te pentru acest lucru!”

Din acest punct de vedere, boala este un ghid sfătuitor și consilier care nu dezamăgește niciodată. Din acest considerent, nu ar trebui să primească plângeri, ci întradevăr, ar trebuit să i se acorde mulțumiri. Și dacă nu este prea aspră, răbdarea ar trebui căutată pentru suportarea acesteia.

Al Patrulea Remediu

Persoană bolnavă care te tângui! Nu ai nici un drept pentru a te plânge; ceea ce îți revine ție este să oferi mulțumiri și să fii răbdătoare. Deoarece corpul tau, membrele tale și facultățile nu constituie proprietatea ta. Nu tu ești cel care le-ai făcut și nici nu ești acela care le-a cumpărat de la un atelier. Acest lucru înseamnă că acestea sunt proprietatea altcuiva, și că deținătorul acestora dispune de proprietatea sa după bunul plac.

Așa cum este relatat în Cuvântul al Douăzeci și Șaselea, un meșteșugar extrem de bogat și de talentat, de exemplu, angajează o persoană săracă pe post de model pentru a-și etala arta fină și bogăția considerabilă. În schimbul unei simbrii, pentru o scurtă oră, el îmbracă omul sărac într-un veșmânt de o lucrătură meșteșugită și împodobită cu bijuterii. Acesta îl lucrează pe el, și îi oferă stări diferite. Pentru a-și etala varietățile extraordinare ale artei, acesta taie veșmântul, îl modifică, îl lungește și îl scurtează. Oare are acea persoană săracă posesoare a simbriei dreptul să spună către cealaltă: “Îmi cauzezi probleme, îmi cauzezi suferință prin forma pe care i-ai dat-o, făcându-mă să mă aplec și să stau în picioare. ” Are el, oare, dreptul să îi spună că îi strică aspectul fin prin scurtarea veșmântului care îl înfrumusețează? Poate el să îi reproșeze că este nemilos și nedrept?

O, tu, persoană bolnavă! Exact ca în această comparație, pentru a etala veșmântul corpului tău cu care El te-a îmbrăcat, te-a dichisit cu facultăți numeroase precum ochii, urechile, rațiune și inima, precum și podoabele celor mai frumoase nume ale Lui, Creatorul AtotGlorios te face să te învârți prin stări numeroase și te schimbă în multe situații. Așa cum înveți numele Lui de Furnizor prin foame, la fel vino și învață numele Lui de Vindecător prin intermediul bolii tale. Din moment ce suferința și calamitățile arată decrete ale câtorva dintre numele Lui, multe ilustrări ale binelui sunt găsite în acele sclipiri de înțelepciune și raze ale milosteniei.

Dacă vălul bolii, de care îți e frică și pe care o detești, ar fi ridicat, în spatele acestuia vei găsi multe sensuri frumoase și plăcute.

Al Cincilea Remediu

O, tu, cel afectat de boală! Prin experiență, mi-am format opinia, la momentul actual, că pentru unele persoane boala reprezintă o binefacere divină, un cadou de la Cel PreaÎndurător. Chiar dacă nu meritau, în ultimii opt, nouă ani, un număr de persoane tinere au venit la mine în legătură cu boala acestora, pentru a-mi cere rugăciunile. Am observat că toți au început să se gândească la Viața de Apoi mai mult decât o fac alte persoane tinere. Acestora le lipsește beția tinereții, și au renunțat până la un nivel la dorințele animalice și la nepăsare. Și, astfel, îi consider și le reamintesc că bolile acestora reprezintă o binefacere divină în limite suportabile. Le spun: “Frate! Nu mă opun acestei boli de care suferi. Nu îmi pare rau pentru tine din cauza bolii astfel încât ar trebui să mă rog pentru tine. Încearcă să fii răbdător până boala te va trezi complet, și odată ce își va termina datoria, Creatorul PreaÎndurător îți va reface sănătatea, cu voia lui Allah.”

Le spun acestora de asemenea: “Datori ai calamității bunei sănătăți, unii dintre companionii voștri devin neglijenți, delasă cele cinci rugăciuni zilnice, nu au grija mormântului și uită de Allah PreaÎnaltul. Plăcerea superficială a unei minuscule ore a vieții lumești îi face să tremure și le deteriorează viața eternă sau chiar o distruge. Însă din cauza bolii tale, tu vezi mormântul, în care vei intra indiferent de circumstanțe, și sălășluirea din Viața de Apoi de după acesta, și acționezi în conformitate. Așadar pentru tine, boala este sănătate curată, în timp ce pentru unii dintre colegii tăi aceasta reprezintă maladie.”

Al Șaselea Remediu

O, tu, persoană bolnavă care te plângi de suferința ta! Îți spun: gândește-te la viața ta trecută și amintește-ți zilele fericite și plăcute și vremurile dureroase și problematice, și vei exclama ori “Oh!”, ori “Ah!”. Așadar, inima și limba ta vor spune: “Toată lauda și mulțumirea fie a lui Allah!”, sau “Vai și Aoleu!”

Observă atent, ceea ce te face să exclami “lauda și mulțumirea fie a lui Allah” se gândește la durerile și la calamitățile care s-au abătut asupra ta; ele induc un fel de plăcere astfel încât inima ta să ofere mulțumiri, căci trecerea durerii este o plăcere. Cu trecerea durerilor și a calamităților, o moștenire a plăcerii este lăsată spiritului, care fiind excitată prin gândire, se revarsă, mai departe, din spirit în mulțumire.

Ceea ce te face să exclami “Vai și Aoleu!” sunt vremurile fericite și plăcute pe care le-ai trăit în trecut, a căror plecare lasă o moștenire sufletului tău o durere constantă. De fiecare dată când te gândești la ele, durerea este stimulată din nou, cauzând regretul și supărarea să se reverse.

Din moment ce o zi de plăceri ilicite cauzează, câteodată, un an de suferință al spiritului, și cu durerea unei zile efemere de boală cauzând plăcerea și recompensa multor zile, la care se adaugă plăcerea de a fi eliberat la plecarea acesteia,

gândește-te la rezultatul acestei boli temporare, cu care acum ești încercat, și a meritelor faței sale interioare. Spune: “Totul este de la Allah! Aceasta, de asemenea, va trece!”, și oferă mulțumiri în locul plângerilor.

Al Șaselea Remediu

()

O, frate care te gândești la plăcerile acestei lumi și care suferi pe timp de boală! Dacă această lume era nemuritoare, și dacă pe drumul nostru înspre ea, moartea nu ar fi existat, și dacă vânturile separării și a decesului nu ar fi suflat, și dacă nu exista nici o iarnă a spiritului în viitorul catastrofal și furtunos, vă compătimeam împreună cu mine. Dar din moment ce într-o bună zi lumea își va lua rămas bun de la noi, și își va inchide urechile plânsetelor noastre, trebuie să precedăm dragostea pentru ea, acum, cu avertizările acestei boli, înainte să ne dea afară. Trebuie să încercăm să o abandonăm din inimile noastre înainte să fim abandonați.

Da, boala ne rostește acest avertisment: “Trupul nu îți este format din piatră și fier, ci din materiale diverse acre sunt dispuse plecării. Lasă-ți mândria, recunoaște-ți neputința, recunoaște-ți Creatorul, i-a aminte asupra datoriilor pe care le ai, învață de ce ai venit pe această lume!” Ea declară acest lucru în urechea inimii.

În plus, din moment ce plăcerile și bucuria acestei lumi nu sunt continue, și în special dacă sunt ilicite, acestea sunt efemere, și pline de durere, și păcătoase, nu plânge sub pretextul bolii pentru pierderea acelor plăceri. Din contră, gândește-te la aspectele adorării și ale recompensei din Viața de Apoi care se regăsesc în boală, și încearcă să primești plăcere din acestea.

Al Șaptelea Remediu

O, tu, persoană bolnavă ce ai pierdut plăcerea sănătății! Boala ta nu strică plăcerea binefacerilor divine, ba dimpotrivă, le face să fie experimentate și le sporește. Deoarece dacă ceva este continuu, își pierde efectul. Oamenii realității spun că “Lucrurile sunt cunoscute prin intermediul opusului acestora.” De exemplu, dacă nu exista întunericul, lumina nu ar fi fost cunoscută, și nu ar fi produs nici o plăcere. Dacă nu exista frigul, căldura nu putea fi înțeleasă. Dacă nu exista foamete, mâncarea nu deținea nici o plăcere. Dacă nu exista setea stomacului, nu se găsea nici o plăcere în a bea apă, iar dacă nu exista boala, sănătatea nu poseda nici o plăcere.

Împodobirea omului de către Creatorul cel PreaÎnțelept cu membre și facultăți cu adevărat numeroase, până la nivelul la care el poate experimenta și recunoaște nenumăratele varietăți de binefaceri din univers, arată că El dorește să îl facă atent asupra fiecărui fel al binefacerilor Lui și a i le face cunoscute, și a-l impulsiona pe el să ofere constante mulțumiri. Din moment ce este așa, El va da boală, maladie, și suferință, așa cum El oferă sănătate și bunăstare.

Eu te întreb: Dacă nu sufereai tu de această boală la nivelul capului sau mâinii sau a stomacului, erai tu în stare să pricepi binefacerile divine plăcute și agreabile ale sănătății capului, mâinii sau a stomacului, și să oferi mulțumire? Cu siguranță, că nici nu te-ai fi gândit la așa ceva, dar să mai și oferi mulțumiri pentru acest lucru! Îți petreceai acea sănătate prin nepăsare, și probabil chiar și prin destrăbălare.

Al Optulea Remediu

O, tu, persoană bolnavă care te gândești la Viața de Apoi! Boala spală mizeria păcatelor, asemeni săpunului, curățând-o. Este stabilit printr-o relatare profetică autentică că boala reprezintă ispășirea păcatelor. Și într-o altă relatare profetică, se spune: “La fel cum fructele coapte ale unui copac cad la scuturarea acestuia, tot așa, păcatele unui credincios cad atunci când sunt scuturate de boală.” ()

Păcatele reprezintă boala cronică a Vieții de Apoi, iar în această viața lumească sunt boala inimii, conștiinței, și a spiritului. Dacă ești răbdător și nu te plângi, vei fi salvat prin această boală intermediară, de la alte numeroase boli permanente.

Dacă nu ai grija păcatelor tale, sau dacă nu cunoști Viața de Apoi, sau nu-L recunoști pe Allah, suferi de o boală care este de un milion de ori mai îngrozitoare decât prezenta și minora ta boală. Plângi asupra acestui lucru,

căci toate ființele lumii sunt conectate inimii tale, spiritului și sufletului tău. Aceste conexiuni sunt tot timpul rupte de către moarte și separare, deschizând astfel, nenumărate răni. În special dacă nu ai idee despre Viața de Apoi și îți imaginezi moartea a fi o eternă non-existență, prin lacerații și vânătăi, ființa ta suferă o boală de mărimea lumii.

Așadar, primul lucru pe care îl ai de făcut este să cauți remediul credinței, care este remediul cert de vindecare al nenumăratelor boli care afectează acea permanent rănită și bolnavă, extensivă și nematerială ființă a ta; trebuie să îți corectezi credința. Cel mai scurt drum spre găsirea unui astfel de remediu este recunoașterea puterii și a îndurării al celui AtotPuternic de Glorios prin intermediul ferestrei slăbiciunilor și neputinței tale, arătate ție din spatele cortinei nepăsării, închiriată de către boala ta fizică.

Da, cel care nu îl recunoaște pe Allah este încercat de restriștea întregii lumi. În timp ce lumea celui care Îl recunoaște este plină de lumină și de bucurie spirituală; el le percepe pe acestea conform puterii credinței sale. Suferința rezultată din nesemnificativa boală fizică este dizolvată de catre fericirea, vindecarea și plăcerea nematerială care se înalță din credință; suferința topindu-se.

Al Nouălea Remediu

O, tu, persoană bolnavă ce îți recunoști Creatorul! Boala dă naștere durerii, fricii, și anxietății deoarece în unele cazuri, aceasta conduce spre moarte. Din moment ce, pentru cel superficial și pentru cel nepăsător, moartea este terifiantă, boala care poate conduce către aceasta cauzează frică și neliniște.

Așadar, să știi, în primul rând, și să crezi cu tărie că ora cea hotărâtă este determinată și nu se schimbă. Aceia de lângă cel grav bolnav care îi deplângeau starea, precum și cei perfect sănătoși au murit, în timp ce, gravul bolnav a fost vindecat și a trăit.

În al doilea rând moartea nu este atât de terifiantă pe cât de superficială apare. Prin intermediul luminii primite de către Nobilul Coran, am demonstrat în diferite părți ale Scrisorilor Luminii, într-o manieră justă și indubitabilă, că pentru dreptcredincioși moartea reprezintă o eliberare a responsabilităților împovărătoare ale vieții.

Pentru ei reprezintă o odihnă de la adorare,

care reprezintă instrucția și antrenamentul din arena încercărilor acestei lumi.

De asemenea, este o cale prin care ei se vor bucura de reîntâlnirea prietenilor și a relațiilor, nouăzeci și nouă din o sută al celor care au plecat deja de pe această lume.

Este o modalitate de intrare în adevărata lor locuință și sub acoperișul etern al fericirii.

Este de asemenea, o invitație în grădinile Paradisului din temnițele acestei lumi.

Și este timpul în care ei își vor primii simbriile din generozitatea Creatorului PreaÎndurător în schimbul serviciului prestat Lui.

Din moment ce aceasta este realitatea morții, nu ar trebui să fie văzută într-un mod terifiant, ba dimpotrivă ca o indicație a milosteniei și a fericirii.

Mai mult, unii dintre oamenii lui Allah, s-au temut de moarte, nu din cauza terorii ei, ci din cauză ca ei au sperat să mai câștige merite adiționale prin realizarea a mai multor lucruri bune cu datoriile vieții continuând.

Da, pentru oamenii credinței, moartea este poarta milosteniei divine, în timp ce pentru oamenii rătăcirii, este hăul veșnicului întuneric.

Al Zecelea Remediu

O, tu, persoană bolnavă care te îngrijorezi degeaba! Te îngrijorezi privind la severitatea bolii tale, iar acea îngrijorare o agravează. Dacă âți dorești ca boala să-ți devină mai puțin severă, încearcă să nu te îngrijorezi. Astfel, gândește-te la beneficiile bolii tale, recompensa ei, și faptul că va trece rapid; va disipa grija și va tăia boala de la rădăcină.

De fapt, grijile dublează intensitatea bolii, cauzând o boală nematerială a inimii care susține boala fizică; boala fizică subzistă prin aceasta și persistă. Dacă grijile încetează prin resemnare, satisfacție, și prin înțelegere a motivului bolii, o mare parte a bolii va fi eradicată; va scădea din severitate și, pe de-o parte, va dispărea. Câteodată, o boală fizică minoră se intensifică de zece ori doar prin îngrijorare. Dacă îngrijorarea încetează, nouă zecimi ale bolii dispar.

Grijile intensifică boala. Reprezintă, de asemenea, o acuză a înțelepciunii divine și o critică a milosteniei divine precum și o plângere împotriva Creatorului PreaÎndurător. Din această cauză, persoana care se îngrijorează se lovește de un eșec și îi intensifică boala contrar intențiilor acestuia. Da, așa cum mulțumirile sporesc binefacerile, plângerile sporesc boala și necazurile.

Ba mai mult, grijile reprezintă o boală, în sine. Remediul acesteia este recunoașterea înțelepciunii din boala și scopurile acesteia. Din moment ce ai învățat aceste lucruri, aplică alifia grijilor tale și găsește eliberarea! Spune “Ah!” în loc de “Oh!”, și “Toată lauda este a lui Allah pentru orice situație” în locul suspinelor și a plânsetelor.

Al Unsprezecelea Remediu

O, fratele meu bolnav și nerăbdător! Chiar dacă boala îți cauzează o suferință directă, boala ta din trecut și până astăzi produce o plăcere spirituală și o fericire care ia naștere din recompensa primită din îndurarea ei. De astăzi înainte, chiar din această oră, boala nu mai există, și, bineînțeles că nici durerea suferită din ceva neexistent. Iar dacă nu există durere, nu are cum să existe nici suferință. Ai devenit nerăbdător din cauză că ți-ai imaginat greșit lucrurile.

Pentru că atât boala fizică avută până astăzi precum și durerea acesteia au plecat; tot ceea ce rămâne sunt recompensele sale și plăcerea rezultată din plecarea acesteia. Acestea ar trebuie să îți ofere profit și bucurie, astfel că gândindu-te la viața care a trecut și simțindu-te îndurerat și nerăbdător este nebunie curată. Zilele viitoare încă nu au venit încă. A trăi în acestea, acum, și a te simți supărat și nerăbdător prin imaginarea unei zile care nu există și o boală care nu există și suferința care nu există, înseamnă a împărți existența la trei nivele ale neexistenței – dacă acest lucru nu este nebunesc, atunci ce este?

Dacă ora trecută a fost una a bolii, aceasta produce bucurie; și din moment ce timpul ulterior orei prezente este neexistent, iar atât boala cât și suferința sunt inexistente, nu risipi puterea răbdării, care ți-a fost oferită de Allah PreaÎnaltul, în stânga și în dreapta, ci strânge-o în fața durerii a prezentei ore; spune. “O, Tu, Cel Mult Prea Răbdător!” și rezistă-i.

Al Doisprezecelea Remediu

O, tu, persoană bolnavă, care din cauza bolii tale nu îți poți efectua adorarea și invocațiile și care simți mâhnire din cauza deprivării! Să știi că este menționat într-o relatare profetică: “Un credincios pios care din cauza bolii nu își poate efectua invocațiile uzuale, primește o răsplată egală cu acestea.”() Dacă o persoană bolnavă își efectuează adorarea obligatorie, pe cât posibil, cu răbdare și cu sprijin pe Allah, boala ia locul adorării Sunna din timpul acelei boli severe - și în formă sinceră.

Ba mai mult, boala face persoana să își de-a seama de neputința și de slăbiciunea ei; ea îi cauzează acestuia să ofere suplicații, atât verbal cât și prin intermediul limbii neputinței și a slăbiciunii. Deoarece, Allah PreaÎnaltul a oferit omului o neputință și o slăbiciune fără de margini tocmai pentru ca acesta să caute permanent refugiul curții divine, să implore și să aducă suplicații.

Versetul:

قُل۟ مَا يَع۟بَؤُا بِكُم۟ رَبّٖى لَو۟لَا دُعَٓاؤُكُم۟

Spune: “Nu se sinchisește de voi Domnul meu, dacă voi nu vă rugați Lui;(25:77)” are sensul, “ce importanță ai avea dacă nu ai oferi rugaciune și suplicație?” Conform acestui lucru, rugăciuni și suplicații sincere sunt motivul creației omului și a valorii sale. Din moment ce boala este o cauză a acestui lucru, din acest punct de vedere nu ar trebui să se deplîngă ci să se ofere mulțumiri lui Allah pentru ea, iar valva suplicației pe care boala o deschide nu ar trebui să se închidă odată cu reînsănătoșirea.

Al Treisprezecelea Remediu

O, tu, persoană nefericită care te plângi pe timp de boală! Pentru unele persoane, boala reprezintă un tezaur bogat, un dar divin prețios. Fiecare persoană se poate gândi la boala acesteia asemeni.

Ora stabilită nu este cunoscută: pentru a-l izbăvi pe om de absolută deznădejde și nepăsare, și pentru a-l menține pe acesta între speranță și frică și pentru a păstra, astfel atât această viață cât și cea de Apoi, prin intermediul înțelepciunii Sale, Allah PreaÎnaltul a tăinuit ora stabilită; poate veni în orice moment. Dacă îl prinde pe om în nepăsare, poate cauza vătămare dureroasă a vieții eterne. Boala, însă, risipește nepăsarea; face persoana să se gândească la Viața de Apoi; amintește de moarte, pentru a se putea, astfel, prepara. Unele boli sunt atât de profitabile prin câștigul unei persoane, în douăzeci de zile, a unui statut pe care nu l-ar fi obținut nici în douăzeci de ani.

De exemplu, printre prietenii mei se găseau doi tineri, Allah să fie milostiv cu ei. Unul era Sabri din satul Ilema, iar celălalt era Vezirzade Mustafa din Islamköy. Obișnuiam să observ cu uluire cum cei doi care nu știau să scrie, erau printre cei mai remarcabili în ceea ce privește sinceritatea și serviciul credinței. Eu nu știam motivul pentru acest lucru. După decesele lor am înțeles că amândoi sufereau de boli necruțătoare. Prin îndrumarea bolii, ei au avut o considerabilă frică de Allah, au efectuat un serviciu extrem de valoros, și au obținut o stare benefică Vieții de Apoi, spre deosebire de alți tineri care au lăsat nepăsători actele de adorare obligatorie. Cu voia lui Allah, suferința celor doi ani de boală le-a permis să obțină fericirea a milioane de ani de viață eternă. Am înțeles acum că acele rugăciuni pe care eu le ofeream pentru sănătatea lor erau blesteme în ceea ce privește această lume. Cu voia lui Allah, ele au fost acceptate pentru bunăstarea lor din Viața de Apoi.

Astfel, conform credinței mele, cei doi au obținut un profit egal celui care era obținut pe perioada a zece ani de frică de Allah. Dacă asemeni unor persoane tinere, se bazau pe tinerețea lor și pe buna sănătate și se aruncau în nepăsare și viciu, și le urmăreau, moartea îi prindea exact în mijlocul mizeriei păcatelor lor, aceștia își transformau mormintele în cuiburi de scorpioni și șerpi, în locul tezaurelor de lumină.

Din moment ce boala conține astfel de beneficii, nu ar trebui să fie plânși, ci petrecuți cu răbdare, având baza în Allah, întradevăr, mulțumindu-I lui Allah și având încredere în mila Lui.

Al Patrusprezecelea Remediu

O, tu, persoană bolnavă ai cărei ochi suferă de cataractă! Dacă ai ști câtă lumină, și ce ochi spiritual se găsește sub cataractă, care poate acoperi ochii unui credincios, ai exprima: “O sută de mii de mulțumiri Susținătorului meu PreaMilostiv!” Voi aminti un incident îentru a exprima această alifie. Este după cum urmează:

Odată, mătușa lui Süleyman din Barla, care m-a servit pentru opt ani cu o loialitate și o bunăvoință completă, a orbit. Fiindu-i dator pentru opinia bună pe care o avea despre mine, care era de o sută de ori mai bună decât meritam, femeia dreptcredincioasă m-a prins în ușa moscheii și m-a rugat să mă rog pentru a-i reveni durerea. Astfel că am făcut din dreptatea femeii binecuvântate intermediarul suplicațiilor mele, și implorându-l pe AtotPuternic, m-am rugat: “O, Stăpâne! Redă-i vederea din respect pentru dreptatea ei.” Două zile mai târziu, un oftalmolog din Burdur a venit și i-a îndepărtat cataracta. Patru zile mai târziu, aceasta și-a pierdut din nou vedere. Am fost foarte supărat, și m-am rugat pentru ea pătimaș. Cu voia lui Allah, rugăciunea a fost acceptată pentru viașa ei din Viața de Apoi, în caz contrar, acea rugăciune a mea reprezenta un blestem greșit pentru ea. Doar patruzeci de zile rămânând până la moartea acesteia; patruzeci de zile mai târziu, aceasta a murit – Fie ca Allah să aibe milă de ea.

Astfel, în loc să privească cu părere de rău grădinile din Barla cu ochiul bătrâneții, aceasta a profitat în al ei mormânt de abilitatea admirării pentru patruzeci de mii de zile asupra grădinilor Paradisului. Deoarece credința ei a fost puternică, iar ea a fost complet dreaptă.

Da, dacă un credincios își pierde vederea și pășește în mormânt orb, conform nivelului acestuia, poate admira lumea luminilor într-o măsură mai mare decât pot alți morți din mormânt. Așa cum noi vedem multe lucruri în această lume, pe care credincioșii orbi nu le pot vedea, dacă orbul părăsește această lume cu credință, ei văd într-o măsură mai extinsă decât ceilalți morți în mormintele lor. Ei pot zări grădinile Paradisului, și le pot privi asemeni cinema-ul privit printr-un extrem de puternic telescop, conform nivelului acestora.

Așadar, prin mulțumire și prin răbdare, poți găsi sub vălul ochiului tău prezent, un ochi care este plin de lumină, și cu care, fiind sub pământ, poți vedea și observa Paradisul de deasupra cerurilor. Iar ceea ce va ridica vălul ochilor tăi, oftalmologul care îți va permite să privești cu acel ochi, nu este nimeni altul decât Coranul cel Înțelept.

Al Cincisprezecelea Remediu

O, tu, persoană bolnavă care te plângi și te vaiți! Nu privi la aspectul exterior al bolii și suspina, consideră-i înțelesul și fii mulțumit. Dacă, prin sens, boala nu era bună, Creatorul cel PreaÎndurător nu o dădea servitorilor Lui cei mai iubiți. Deoarece există o relatare profetică al cărei sens este, “Cei afectați de cele mai severe încercări sunt profeții, apoi sfinții și cei asemeni lor.”() Acestea fiind, “Aceia cei mai afectați de necazuri și dificultăți sunt cei mai buni dintre oameni, cei mai perfecți.” Întâi de toate, Profetul Iov (Pacea fie asupra sa) și ceilalți profeți, apoi sfinții, apoi cei drepți, au privit boala de care au suferit ca o adorare sinceră, ca un dar al Celui Milostiv; aceștia au oferit mulțumiri cu răbdare. Aceștia le0au văzut asemeni operațiilor chirurgicale efectuate de milostenia Creatorului PreaÎndurător.

O, tu, care plângi și te tângui! Dacă vrei să te alături acestei caravane luminoase, oferă mulțumire cu răbdare. Deoarece dacă te plângi, aceștia nu te vor accepta. Vei cădea în prăpăstiile oamenilor proastei îndrumări, și vei călători pe un drum întunecos.

Da, sunt unele boli, care dacă conduc spre moarte, sunt un soi de martiriu; ele rezultă într-un nivel similar al beatificării. De exemplu, oamenii devin martiri, dacă mor din boli ce acompaniază nașterea() și dureri ale abdomenului, sau prin înecare, ardere, sau ciumă. Există de asemenea multe boli binecuvântate care obțin nivelul beatificării pentru cei care mor din cauza lor.

Ba mai mult, din moment ce boala împuținează dragostea pentru lume și atașamentul pentru ea, luminează plecarea din această lume prin moarte, care pentru persoana lumească este extrem de cumplită și dureroasă, iar câteodată o face dezirabilă.

Al Șaisprezecelea Remediu

O, tu, persoană bolnavă care se plânge de a sa suferință! Boala solicită milă și respect, care sunt cele mai importante și mai bune în viața socială a unei persoane. Deoarece îl salvează pe om de independență, care îl conduce la nesociabilitate și lipsă de amabilitate.

Conform sensului versetului,

اِنَّ ال۟اِن۟سَانَ لَيَط۟غٰى ۝ اَن۟ رَاٰهُ اس۟تَغ۟نٰى

Dar nu! Omul întrece măsura, când se vede el bogat!(96:6-7) un suflet rău-comandant care se simte independent din cauza sănătății și a bunăstării, nu are nici un respect pentru frații săi, care în multe privințe, îl merită.

Și el nu simte compasiune pentru cel bolnav, și pentru cei loviți de dezastru, cu toate că aceștia merită bunătate și compasiune.

De fiecare dată când este bolnav, își înțelege propria neputință și nevoie, iar arată el respect pentru frații săi care merită acest lucru. El simte respect pentru frații lui credincioși care îl vizitează sau îl asistă. El simte bunătate umană, care se naște din senzația de colegialitate, și compasiune pentru cei loviți de dezatru, o caracteristică de mare importanță a Islamului. Și comparându-le cu el, simte milă pentru ei în adevăratul sens al cuvântului și simte compasiune pentru ei. Face tot ceea ce poate pentru a-i ajuta, și într-un final se roagă pentru ei și merge să îi viziteze, să-i întrebe cum sunt, lucru care este Suuna conform Shari’iei, adunând astfel răsplată.

Al Șaptesprezecelea Remediu

O, tu, persoană bolnavă care te plângi pentru neputința de a efectua lucruri bune din cauza bolii! Oferă mulțumiri! Boala este cea care îți deschide poarta celor mai sincere lucruri bune. În plus continuarea câștigării de răsplată pentru persoana bolnavă și pentru cei care au grijă de ea, de dragul lui Allah, boala este cel mai important mijloc de acceptare al suplicațiilor.

Întradevăr, este o răsplată semnificativă pentru acei credincioși care au grijă de cel bolnav. Întrebând despre sănătatea lor și vizitând pe cel bolnav – cu condiția să nu îi taxeze – este Sunna() și de asemenea o ispășire a păcatelor. Există o relatare profetică care spune: “ Primește rugaciunile celui bolnav, deoarece ele sunt acceptate,” ()

A te îngriji de cel bolnav, în special dacă acesta este rudă, sau părinți în particular, reprezintă adorare adevărată, deținând răsplată adevărată. A-i mulțumi inimii unei persoane bolnave și a-l consola reprezintă un fel de pomană semnificativă.

Norocoasă este acea persoană care face pe plac inimii ușor de atins a tatălui sau a mamei, pe perioada bolii și le primește rugăciunile. Până și îngerii aplaudă exclamând: “Mashallah! Barakallah!” în fața scenelor loiale ale acelor descendenți care răspund cu un respect desăvârșit li cu o bunătate filială, pe perioada bolii părinților lor, arătând solemnitatea umanității – deoarece ei sunt cei mai demni de respect în viața de societate.

Da, plăcerile sunt experimentate pe timpul bolii, care se nasc din bunătate, milă și compasiune a celor din jur, și sunt dintre cele mai plăcute și agreabile, și care reduc durerea bolii la nimic.

Acceptabilitatea rugaciunilor bolnavului reprezintă o chestiune importantă. Deoarece pentru ultimii treizeci, patruzeci de ani, eu însumi m-am rugat pentru a fi vindecat de boala lombalgiei de care sufăr. Totuși, am înțeles că boala mi-a fost dată pentru rugăciune. Din moment ce rugăciunea nu poate fi eliminată prin rugăciune; din moment ce rugăciunea nu se poate elimina singură, am înțeles că rezultatele rugăciunii aparțin Vieții de Apoi, () iar acest lucru este un fel de adorare, care prin intermediul bolii, o persoană înțelege importanța alteia și caută refugiu la curtea divină. Așadar, chiar dacă pentru treizeci de ani am oferit suplicații pentru a mă vindeca, și aparent rugăciunile nu mi-au fost acceptate, nu mi-a trecut prin minte să mă dau bătut.

Deoarece boala este timpul suplicațiilor. Dacă cel PreaÎnțelept și Îndurător dăruiește vindecare, El o dăruiește din milostenia Sa fără de margini.

Mai departe, dacă suplicațiile nu sunt acceptate sub a cărei formă ne dorim, nu ar trebui să se spună că ele nu au fost acceptate. Creatorul Cel PreaÎnțelept știe mai bine decât noi; El ne oferă ceea ce este în interesul nostru. Câteodată el direcționează rugăciunile noastre pentru această lume spre Lumea de Apoi, și le acceptă în această privință.

În orice caz, o suplicație care dobândește sinceritate din cauza bolii, și se naște din slăbiciune, neputință, umilință și nevoie, este foarte aproape de a fi acceptată. Boala face suplicația să fie sinceră. Atât bolnavul care este o persoană religioasă, cât și credinciosul care are grijă de bolnav, ar trebui să beneficieze de pe urma acestei suplicații.

Al Optisprezecelea Remediu

Ey şükrü bırakıp şekvaya giren hasta! Şekva, bir haktan gelir. Senin bir hakkın zayi olmamış ki şekva ediyorsun. Belki senin üstünde hak olan çok şükürler var, yapmadın. Cenab-ı Hakk’ın hakkını vermeden haksız bir surette hak istiyorsun gibi şekva ediyorsun. Sen, kendinden yukarı mertebelerdeki sıhhatli olanlara bakıp şekva edemezsin. Belki sen, kendinden sıhhat noktasında aşağı derecelerde bulunan bîçare hastalara bakıp şükretmekle mükellefsin. Senin elin kırık ise kesilmiş ellere bak! Bir gözün yoksa iki gözü de olmayan âmâlara bak! Allah’a şükret.

Evet, nimette kendinden yukarıya bakıp şekva etmeye hiç kimsenin hakkı yoktur. Ve musibette herkesin hakkı, kendinden musibet noktasında daha yukarı olanlara bakmaktır ki şükretsin. Bu sır bazı risalelerde bir temsil ile izah edilmiş. İcmali şudur ki:

Bir zat, bir bîçareyi, bir minarenin başına çıkarıyor. Minarenin her basamağında ayrı ayrı birer ihsan, birer hediye veriyor. Tam minarenin başında da en büyük bir hediyeyi veriyor. O mütenevvi hediyelere karşı ondan teşekkür ve minnettarlık istediği halde; o hırçın adam, bütün o basamaklarda gördüğü hediyeleri unutup veyahut hiçe sayıp şükretmeyerek yukarıya bakar. Keşke bu minare daha uzun olsaydı, daha yukarıya çıksaydım; ne için o dağ gibi veyahut öteki minare gibi çok yüksek değil deyip şekvaya başlarsa ne kadar bir küfran-ı nimettir, bir haksızlıktır.

Öyle de bir insan hiçlikten vücuda gelip, taş olmayarak, ağaç olmayıp, hayvan kalmayarak, insan olup, Müslüman olarak, çok zaman sıhhat ve âfiyet görüp, yüksek bir derece-i nimet kazandığı halde, bazı arızalarla, sıhhat ve âfiyet gibi bazı nimetlere lâyık olmadığı veya sû-i ihtiyarıyla veya sû-i istimaliyle elinden kaçırdığı veyahut eli yetişmediği için şekva etmek, sabırsızlık göstermek “Aman ne yaptım, böyle başıma geldi?” diye rububiyet-i İlahiyeyi tenkit etmek gibi bir halet; maddî hastalıktan daha musibetli, manevî bir hastalıktır. Kırılmış el ile dövüşmek gibi şikâyetiyle hastalığını ziyadeleştirir.

Âkıl odur ki لِكُلِّ مُصٖيبَةٍ اِنَّا لِلّٰهِ وَاِنَّٓا اِلَي۟هِ رَاجِعُونَ sırrıyla teslim olup sabretsin; tâ o hastalık, vazifesini bitirsin gitsin.

On Dokuzuncu Deva

Cemil-i Zülcelal’in bütün isimleri esmaü’l-hüsna tabir-i Samedanîsiyle gösteriyor ki güzeldirler. Mevcudat içinde en latîf, en güzel, en câmi’ âyine-i samediyet de hayattır. Güzelin âyinesi güzeldir. Güzelin mehasinlerini gösteren âyine güzelleşir. O âyinenin başına o güzelden ne gelse, güzel olduğu gibi; hayatın başına dahi ne gelse, hakikat noktasında güzeldir. Çünkü güzel olan o esmaü’l-hüsnanın güzel nakışlarını gösterir.

Hayat, daima sıhhat ve âfiyette yeknesak gitse, nâkıs bir âyine olur. Belki bir cihette adem ve yokluğu ve hiçliği ihsas edip sıkıntı verir. Hayatın kıymetini tenzil eder. Ömrün lezzetini sıkıntıya kalbeder. Çabuk vaktimi geçireceğim diye sıkıntıdan ya sefahete ya eğlenceye atılır. Hapis müddeti gibi kıymettar ömrüne adâvet edip, çabuk öldürüp geçirmek istiyor.

Fakat tahavvülde ve harekette ve ayrı ayrı tavırlar içinde yuvarlanmakta olan bir hayat, kıymetini ihsas ediyor, ömrün ehemmiyetini ve lezzetini bildiriyor. Meşakkatte ve musibette dahi olsa ömrün geçmesini istemiyor. “Aman güneş batmadı, ya gece bitmedi.” diye sıkıntısından of! of! etmiyor.

Evet gayet zengin ve işsiz, istirahat döşeğinde her şeyi mükemmel bir efendiden sor “Ne haldesin?” Elbette “Aman vakit geçmiyor, gel bir şeşbeş oynayalım.” veyahut “Vakti geçirmek için bir eğlence bulalım.” gibi müteellimane sözleri ondan işiteceksin veyahut tûl-i emelden gelen “Bu şeyim eksik, keşke şu işi yapsaydım.” gibi şekvaları işiteceksin.

Sen bir musibetzede veya işçi ve meşakkatli bir halde olan bir fakirden sor “Ne haldesin?” Aklı başında ise diyecek ki “Şükürler olsun Rabb’ime, iyiyim, çalışıyorum. Keşke çabuk güneş gitmeseydi, bu işi de bitirseydim. Vakit çabuk geçiyor, ömür durmuyor gidiyor. Vakıâ zahmet çekiyorum fakat bu da geçer, her şey böyle çabuk geçiyor.” diye manen ömür ne kadar kıymettar olduğunu, geçmesindeki teessüfle bildiriyor.

Demek, meşakkat ve çalışmakla, ömrün lezzetini ve hayatın kıymetini anlıyor. İstirahat ve sıhhat ise ömrü acılaştırıyor ki geçmesini arzu ediyor.

Ey hasta kardeş! Bil ki başka risalelerde tafsilatıyla kat’î bir surette ispat edildiği gibi; musibetlerin, şerlerin, hattâ günahların aslı ve mâyesi ademdir. Adem ise şerdir, karanlıktır. Yeknesak istirahat, sükût, sükûnet, tevakkuf gibi haletler ademe, hiçliğe yakınlığı içindir ki ademdeki karanlığı ihsas edip sıkıntı veriyor. Hareket ve tahavvül ise vücuddur, vücudu ihsas eder. Vücud ise hâlis hayırdır, nurdur.

Madem hakikat budur; sendeki hastalık, kıymettar hayatı safileştirmek, kuvvetleştirmek, terakki ettirmek ve vücudundaki sair cihazat-ı insaniyeyi o hastalıklı uzvun etrafına muavenettarane müteveccih etmek ve Sâni’-i Hakîm’in ayrı ayrı isimlerinin nakışlarını göstermek gibi çok vazifeler için o hastalık senin vücuduna misafir olarak gönderilmiştir. İnşâallah çabuk vazifesini bitirir gider. Ve âfiyete der ki sen gel, benim yerimde daimî kal, vazifeni gör, bu hane senindir, âfiyetle kal.

Yirminci Deva

Ey derdine derman arayan hasta! Hastalık iki kısımdır. Bir kısmı hakiki, bir kısmı vehmîdir. Hakiki kısmı ise Şâfî-i Hakîm-i Zülcelal, küre-i arz olan eczahane-i kübrasında, her derde bir deva istif etmiş. O devalar ise dertleri isterler. Her derde bir derman halk etmiştir. Tedavi için ilaçları almak, istimal etmek meşrudur. Fakat tesiri ve şifayı, Ce­nab-ı Hak’tan bilmek gerektir. Dermanı o verdiği gibi şifayı da o veriyor.

Hâzık mütedeyyin hekimlerin tavsiyelerini tutmak, ehemmiyetli bir ilaçtır. Çünkü ekser hastalıklar sû-i istimalattan, perhizsizlikten ve israftan ve hatîattan ve sefahetten ve dikkatsizlikten geliyor. Mütedeyyin hekim, elbette meşru bir dairede nasihat eder ve vesayada bulunur. Sû-i istimalattan, israfattan men’eder, teselli verir. Hasta o vesaya ve o teselliye itimat edip hastalığı hafifleşir, sıkıntı yerinde bir ferahlık verir.

Amma vehmî hastalık kısmı ise onun en müessir ilacı, ehemmiyet vermemektir. Ehemmiyet verdikçe o büyür, şişer. Ehemmiyet vermezse küçülür, dağılır. Nasıl ki arılara iliştikçe insanın başına üşüşürler, aldırmazsan dağılır. Hem karanlıkta gözüne sallanan bir ipten gelen bir hayale ehemmiyet verdikçe büyür. Hattâ bazen onu divane gibi kaçırır. Ehemmiyet vermezse âdi bir ipin yılan olmadığını görür, başındaki telaşına güler.

Bu vehmî hastalık çok devam etse hakikate inkılab eder. Vehham ve asabî insanlarda fena bir hastalıktır. Habbeyi kubbe yapar; kuvve-i maneviyesi kırılır. Hususan merhametsiz yarım hekimlere veyahut insafsız doktorlara rast gelse, evhamını daha ziyade tahrik eder. Zengin ise malı gider, yoksa ya aklı gider veya sıhhati gider.

Yirmi Birinci Deva

Ey hasta kardeş! Senin hastalığında maddî elem var fakat o maddî elemin tesirini izale edecek ehemmiyetli bir manevî lezzet seni ihata ediyor. Çünkü peder ve validen ve akraban varsa, çoktan beri unuttuğun gayet lezzetli o eski şefkatleri senin etrafında yeniden uyanıp çocukluk zamanında gördüğün o şirin nazarları yine görmekle beraber; çok gizli perdeli kalan etrafındaki dostluklar, hastalığın cazibesiyle yine sana karşı muhabbettarane baktıklarından elbette onlara karşı senin bu maddî elemin pek ucuz düşer.

Hem sen müftehirane hizmet ettiğin ve iltifatlarını kazanmasına çalıştığın zatlar, hastalığın hükmüyle sana merhametkârane hizmetkârlık ettiklerinden, efendilerine efendi oldun. Hem insanlardaki rikkat-i cinsiyeyi ve şefkat-i neviyeyi kendine celbettiğinden, hiçten çok yardımcı ahbap ve şefkatli dost buldun. Hem çok meşakkatli hizmetlerden paydos emrini yine hastalıktan aldın, istirahat ediyorsun.

Elbette senin cüz’î elemin, bu manevî lezzetlere karşı seni şekvaya değil, teşekküre sevk etmelidir.

Yirmi İkinci Deva

Ey nüzul gibi ağır hastalıklara müptela olan kardeş! Evvela sana müjde ediyorum ki mü’min için nüzul mübarek sayılıyor. Bunu çoktan ehl-i velayetten işitiyordum. Sırrını bilmezdim. Bir sırrı şöyle kalbime geliyor ki:

Ehlullah, Cenab-ı Hakk’a vâsıl olmak ve dünyanın azîm manevî tehlikelerinden kurtulmak ve saadet-i ebediyeyi temin etmek için iki esası ihtiyaren takip etmişler:

Birisi: Rabıta-i mevttir. Yani dünya fâni olduğu gibi kendisi de içinde vazifedar fâni bir misafir olduğunu düşünmekle, hayat-ı ebediyesine o suretle çalışmışlar.

İkincisi: Nefs-i emmarenin ve kör hissiyatın tehlikelerinden kurtulmak için çileler ile riyazetlerle nefs-i emmarenin öldürülmesine çalışmışlar.

Sizler ey yarı vücudunun sıhhatini kaybeden kardeş! Sen ihtiyarsız kısa ve kolay ve sebeb-i saadet olan iki esas sana verilmiş ki daima senin vücudunun vaziyeti, dünyanın zevalini ve insanın fâni olduğunu ihtar ediyor. Daha dünya seni boğamıyor, gaflet senin gözünü kapayamıyor. Ve yarım insan vaziyetinde bir zata, nefs-i emmare elbette hevesat-ı rezile ile ve nefsanî müştehiyat ile onu aldatamaz, çabuk o nefsin belasından kurtulur.

İşte mü’min sırr-ı iman ile ve teslimiyet ve tevekkül ile o ağır nüzul gibi hastalıktan az bir zamanda, ehl-i velayetin çileleri gibi istifade edebilir. O vakit o ağır hastalık çok ucuz düşer.

Yirmi Üçüncü Deva

Ey kimsesiz, garib, bîçare hasta! Hastalığınla beraber kimsesizlik ve gurbet, sana karşı en katı kalpleri rikkate getirirse ve nazar-ı şefkati celbederse; acaba Kur’an’ın bütün surelerinin başlarında kendini Rahmanu’r-Rahîm sıfatıyla bize takdim eden ve bir lem’a-i şefkatiyle umum yavrulara karşı umum valideleri, o hârika şefkatiyle terbiye ettiren ve her baharda bir cilve-i rahmetiyle zemin yüzünü nimetlerle dolduran ve ebedî bir hayattaki cennet, bütün mehasiniyle bir cilve-i rahmeti olan senin Hâlık-ı Rahîm’ine iman ile intisabın ve onu tanıyıp hastalığın lisan-ı acziyle niyazın, elbette senin bu gurbetteki kimsesizlik hastalığın, her şeye bedel onun nazar-ı rahmetini sana celbeder. Madem o var, sana bakar, sana her şey var. Asıl gurbette, kimsesizlikte kalan odur ki iman ve teslimiyetle ona intisap etmesin veya intisabına ehemmiyet vermesin.

Yirmi Dördüncü Deva

Ey masum hasta çocuklara ve masum çocuklar hükmünde olan ihtiyarlara hizmet eden hasta bakıcılar! Sizin önünüzde mühim bir ticaret-i uhreviye var. Şevk ve gayret ile o ticareti kazanınız.

Masum çocukların hastalıklarını, o nazik vücudlara bir idman, bir riyazet ve ileride dünyanın dağdağalarına mukavemet verdirmek için bir şırınga ve bir terbiye-i Rabbaniye gibi çocuğun hayat-ı dünyeviyesine ait çok hikmetlerle beraber ve hayat-ı ruhiyesine ve tasaffi-i hayatına medar olacak büyüklerdeki keffaretü’z-zünub yerine, manevî ve ileride veyahut âhirette terakkiyat-ı maneviyesine medar şırıngalar nevindeki hastalıklardan gelen sevap, peder ve validelerinin defter-i a’maline, bilhassa sırr-ı şefkatle çocuğun sıhhatini kendi sıhhatine tercih eden validesinin sahife-i hasenatına girdiği, ehl-i hakikatçe sabittir.

İhtiyarlara bakmak ise hem azîm sevap almakla beraber, o ihtiyarların ve bilhassa peder ve valide ise dualarını almak ve kalplerini hoşnut etmek ve vefakârane hizmet etmek hem bu dünyadaki saadete hem âhiretin saadetine medar olduğu rivayat-ı sahiha ile ve çok vukuat-ı tarihiye ile sabittir. İhtiyar peder ve validesine tam itaat eden bahtiyar bir veled, evladından aynı vaziyeti gördüğü gibi; bedbaht bir veled eğer ebeveynini rencide etse azab-ı uhrevîden başka, dünyada çok felaketlerle cezasını gördüğü, çok vukuatla sabittir.

Evet ihtiyarlara, masumlara, yalnız akrabasına bakmak değil belki ehl-i iman (madem sırr-ı imanla uhuvvet-i hakikiye var) onlara rast gelse, muhterem hasta ihtiyar ona muhtaç olsa ruh u canla ona hizmet etmek İslâmiyet’in muktezasıdır.

Yirmi Beşinci Deva

Ey hasta kardeşler! Siz gayet nâfi’ ve her derde deva ve hakiki lezzetli kudsî bir tiryak isterseniz imanınızı inkişaf ettiriniz. Yani tövbe ve istiğfar ile ve namaz ve ubudiyetle, o tiryak-ı kudsî olan imanı ve imandan gelen ilacı istimal ediniz.

Evet, dünyaya muhabbet ve alâka yüzünden güya âdeta ehl-i gafletin dünya gibi büyük, hasta, manevî bir vücudu vardır. İman ise o dünya gibi zeval ve firak darbelerine, yara ve bere içinde olan o manevî vücuduna birden şifa verip, yaralardan kurtarıp, hakiki şifa verdiğini pek çok risalelerde kat’î ispat etmişiz. Başınızı ağrıtmamak için kısa kesiyorum.

İman ilacı ise feraizi mümkün oldukça yerine getirmekle tesirini gösteriyor. Gaflet ve sefahet ve hevesat-ı nefsaniye ve lehviyat-ı gayr-ı meşrua, o tiryakın tesirini men’eder. Hastalık madem gafleti kaldırıyor, iştihayı kesiyor, gayr-ı meşru keyiflere gitmeye mani oluyor; ondan istifade ediniz. Hakiki imanın kudsî ilaçlarından ve nurlarından tövbe ve istiğfar ile dua ve niyaz ile istimal ediniz.

Cenab-ı Hak sizlere şifa versin, hastalıklarınızı keffaretü’z-zünub yapsın, âmin âmin âmin!

اَل۟حَم۟دُ لِلّٰهِ الَّذٖى هَدٰينَا لِهٰذَا وَمَا كُنَّا لِنَه۟تَدِىَ لَو۟لَٓا اَن۟ هَدٰينَا اللّٰهُ لَقَد۟ جَٓاءَت۟ رُسُلُ رَبِّنَا بِال۟حَقِّ

سُب۟حَانَكَ لَا عِل۟مَ لَنَٓا اِلَّا مَا عَلَّم۟تَنَٓا اِنَّكَ اَن۟تَ ال۟عَلٖيمُ ال۟حَكٖيمُ

اَللّٰهُمَّ صَلِّ عَلٰى سَيِّدِنَا مُحَمَّدٍ طِبِّ ال۟قُلُوبِ وَ دَوَائِهَا وَ عَافِيَةِ ال۟اَب۟دَانِ وَ شِفَائِهَا وَ نُورِ ال۟اَب۟صَارِ وَ ضِيَائِهَا وَ عَلٰى اٰلِهٖ وَ صَح۟بِهٖ وَ سَلِّم۟

وَهُوَ لِكُلِّ دَاءٍ دَوَاءٌ

Meali: “Bu kitap her derde dermandır.”

Tevafukat-ı latîfedendir ki Re’fet Bey’in birinci tesvidden gayet süratle yazdığı nüsha ile beraber, Hüsrev’in yazdığı diğer bir nüshada, ihtiyarsız hiç düşünmeden satır başlarında gelen elifleri saydık; aynen bu وَهُوَ لِكُلِّ دَاءٍ دَوَاءٌ cümlesine tevafuk ediyor. (Hâşiye) Hem bu risalenin müellifinin Said ismine, bir tek fark ile yine tevafuk ediyor. (Hâşiye) Yalnız risalenin unvanına ait yazıdaki bir elif hesaba dâhil edilmemiştir.

Cây-ı hayrettir ki Süleyman Rüşdü’nün yazdığı nüsha, hiç elif hatıra gelmeden ve düşünmeden, yüz on dört elif, yüz on dört şifa-yı kudsiyeyi tazammun eden yüz on dört suver-i Kur’aniyenin adedine tevafukla beraber وَهُوَ لِكُلِّ دَاءٍ دَوَاءٌ şeddeli lâm bir sayılmak cihetiyle yüz on dört harfine tam tamına tevafuk ediyor.

Yirmi Beşinci Lem’a’nın Zeyli

On Yedinci Mektup olup Mektubat mecmuasına idhal edildiğinden buraya dercedilmedi.

---

Yirmi Dördüncü Lem'a ⇐ Lem'alar | ⇒ Yirmi Altıncı Lem'a

---