Yirmi Birinci Söz/ro

İki makamdır.

PRIMA STAȚIE

بِسْمِ اللّٰهِ الرَّحْمٰنِ الرَّحِيمِ

Bismillahir-Rahmanir-Rahim

(În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător)

اِنَّ الصَّلٰوةَ كَانَت۟ عَلَى ال۟مُؤ۟مِنٖينَ كِتَابًا مَو۟قُوتًا

”Rugăciunea (As-Salat) este orânduită pentru dreptcredincioși la timpuri hotărâte!”().

Odată, un om în vârstă, cu un trup vânjos și cu rang în societate, mi-a spus: ”Rugăciunea este bună. Dar s-o îndeplinești de cinci ori pe zi, în fiecare zi, este prea mult. De vreme ce nu se mai termină, devine obositoare.”

După ce a trecut un timp mai îndelungat de la vorbele acelui om, mi-am ascultat sufletul. Am auzit că spunea aceleași cuvinte. Așa că l-am privit și am văzut că primește, prin urechea leneșiei, aceeași lecție de la Șeitan (Satana). Atunci am înțeles că acel om a spus acele vorbe în numele tuturor sufletelor poruncitoare de rău sau a fost determinat să le spună. Atunci mi-am spus:

”De vreme ce sufletul meu îmi poruncește să fac rău în continuu, iar pentru că cel care nu-și corectează propriul suflet nu poate corecta nici sufletul altora, înseamnă că trebuie să încep cu sufletul meu.”

Mi-am spus: O, suflet al meu! Primește de la mine ”Cele cinci avertismente” ca răspuns la vorbele rostite de tine în acea ignoranță agravată, pe așternutul leneviei și în somnul nepăsării.

PRIMUL AVERTISMENT:

O, sufletul meu ghinionist! Oare viața ta este veșnică? Oare ești în posesia vreunei asigurări care îți garantează că vei trăi până în anul următor, ba chiar până mâine? Ceea ce te obosește pe tine este prezumția că vei trăi veșnic. Faci mofturi ca și când vei rămâne în această viață pentru a te distra veșnic. Dacă ai fi înțeles că viața este scurtă și se scurge cu lucruri fără de folos, cu siguranță că ai fi petrecut o parte din cele douăzeci și patru de părți împlinind o slujbă frumoasă, plăcută, liniștitoare și binecuvântată care să te facă să câștigi fericirea într-o viață eternă și adevărată. Așadar, lasă oboseala la o parte; poate că aceasta îți va trezi în tine o dorință arzătoare și o plăcere plăcută.

AL DOILEA AVERTISMENT:

O, sufletul meu care nu știe să se sature! Oare nu te plictisește să mănânci mâncare în fiecare zi, să bei apă și să respiri în fiecare zi? De vreme ce nu, deoarece acestea îți sunt necesare în mod repetat, ele nu prezintă plicitiseală, ci poate te fac să simți plăcere. Dacă este așa, nici rugăciunile nu ar trebui să te obosească, căci ele atrag și aduc hrana sufletului meu, ”apa vieții” spiritului meu, briza aerului bunătății divine și sunt companionii tăi în locuința corpului meu.

Într-adevăr, hrana și puterea inimii sunt încercate prin supunerea lor la supărări și dureri care nu au sfârșit, iar cel căzut în iubirea plăcerilor și speranțelor care nu au sfârșit, le poate dobândi prin implorare, apelând la ușa Celui Îndurător și Generos, Atotputernic.

De asemenea, apa vieții unui suflet care este conectat cu majoritatea creaturilor, care scoate țipete din pricina despărțirii și călătorește cu o viteză mare din această viață tranzitorie, poate fi băută prin îndreptarea către izvorul Milosteniei Celui Veșnic și Iubitului Etern, împlinind rugăciunile obligatorii. Iar dacă face acest lucru, îi este suficient.

De asemenea, fiind cel mai nevoiaș pentru aer în condițiile acestei vieți triste, distrugătoare, stresante, tranzitorii, întunecate și sufocante, numai prin fereastra rugăciunii, poate un om conștient și înzestrat cu simțuri să respire și dorește, prin naturalețea sa, viața eternă, care a fost creată pentru eternitate și este o oglindă a Celui Etern și este înfinit de delicată și de subtilă.

AL TREILEA AVERTISMENT:

O, sufletul meu nerăbdător! Oare este logic să te gândești și să fii neliniștit, astăzi, din cauza îndatoririlor ritualurilor de adorare, a greutății împlinirii rugăciunii și a deranjului pricinuit de acestea din trecut? De asemenea, oare este logic să-ți faci griji și să fii nerăbdător, astăzi, din cauza greutății împlinirii ritualurilor de adorare și a rugăciunilor din viitor?

Această nerăbdare este precum un comandant incapabil care, deși a atacat puterea flancului drept din armata dușmanului său cu puterea flancului drept a armatei sale, și cu toate că astfel a căpătat o putere nouă, trimite încă o forță importantă în partea dreaptă, slăbindu-și astfel centrul. Și, în timp ce nu erau soldați dușmani în flancul stâng, căci aceștia nu ajunseseră încă, el trimite o forță mare și dă ordinul ”Deschideți focul!”. Ca rezultat, centrul îi este lipsit de putere, iar dușmanul înțelege acest lucru, atacă centrul și este înfrânt.

Da, tu ești asemeni acestuia. Pentru că deranjul zilelor trecute s-au transformat în milostenie. Durerea a dispărut, plăcerea a rămas. Îndatorirea s-a transformat în binecuvântare și oboseala în răsplată. Așadar, nu ar trebui să-ți fie teamă, ci ar trebui să continui cu un entuziasm nou și cu o dorință proaspătă. Cât despre zilele din viitor, de vreme ce ele nu au venit încă și te gândești la ele de acum și îți este teamă și te simți plictisit, este o nebunie curată să te gândești de acum la foamea și setea din viitor și să plângi și să țipi.

De vreme ce acesta este adevărul și de vreme ce ești un om responsabil, gândește-te numai la ziua de azi, în ceea ce privește ritualurile de adorare și apoi spune: ”Voi folosi o oră pentru un act de adorare agreabil, plăcut și măreț, a cărui răsplată este mare și al cărui deranj este mic.” Astfel, slăbiciunea ta amară se va transforma într-un efort dulce.

O, sufletul meu nerăbdător! Trebuie să fii răbdător în trei situații.

Prima este răbdarea care-ți este necesară la îndeplinirea ritualurilor de adorare.

A doua este răbdarea care te ține departe de păcate.

Și a treia este răbdarea în fața problemelor și a greutăților.

Dacă ești inteligent, ghidează-te după adevărul ilustrat de cele trei avertizări și spune cu convingere: ”O, Tu, Cel Care ai multă răbdare!”() și înarmează-te cu cele trei feluri de răbdare. Dacă nu risipești puterea răbdării pe care ți-a dăruit-o Allah Cel Mai Măreț pe drumul rătăcirii, atunci îți va fi de ajuns în caz de dificultate și de dezastru. Deci rezistă cu acea putere!

AL PATRULEA AVERTISMENT:

O, sufletul meu slab! Oare crezi că acea îndatorire de adorare rămâne fără rezultat? Sau că recompensa ei este prea mică încât te face să te plictisești și să obosești? De altfel, dacă un om ți-ar oferi niște bani, sau te-ar forța și te-ar pune să muncești până seara, tu ai munci fără să judeci.

Dacă este așa, oare rugăciunile prescrise rămân fără rezultat știind că ele sunt putere și bogăție pentru inima ta neputincioasă și săracă în această lume de găzduire, sunt hrană și lumină în mormântul tău care va fi fără îndoială locul tău, sunt o asigurare sigură și o salvare în Ziua Judecății, când vei fi cu siguranță judecat și sunt strălucire și lumină pe podul care trebuie trecut oricare ar fi situația? Sau oare răsplata ei este mică? Un om îți promite un cadou care valorează o sută de lire (lei) și te exploatează o sută de zile iar tu ai încredere în el, și deși ar putea să se răzgândească, tu muncești în continuare.

Însă când Cel pentru care încălcarea promisiunii este imposibilă îți promite o răsplată precum Paradisul și un cadou precum fericirea eternă și te angajează într-o slujbă pentru o perioadă scurtă de timp și pentru o muncă agreabilă, nu crezi că vei avea parte de o suferință severă și o pedeapsă mare, dacă nu faci acel serviciu sau desconsideri cadoul Lui prin faptul că muncești de parcă cineva te forțează, sau ești plictisit, sau o faci fără tragere de inimă? Chiar dacă frica de a intra în închisoarea din această lume te determină să faci cele mai grele munci din lume, oare ideea de a intra într-o închisoare veșnică, asemenea Iadului, nu-ți revoltă entuziasmul de a îndeplini o slujbă ușoară și deosebit de plăcută?

AL CINCILEA AVERTISMENT:

O, tu, sufletul meu iubitor și slujitor al acestei vieți! Oare îndepărtarea de actele de adorare și cusurul tău față de rugăciunile prescrise sunt din cauza preocupărilor lumești sau pentru că nu ai timp din cauza îndeletnicirilor vieții și ale grijilor? Oare ai fost creat doar pentru această viață astfel încât să-ți consumi tot timpul pentru ea?

Doar știi foarte bine că ești mai presus decât toate celelalte viețuitoare din punct de vedere al înzestrărilor tale, dar cu toate acestea, să știi că n-o să poți să ajungi nici măcar la nivelul unei vrăbii, în ceea ce privește preocupările pentru cele necesare acestei vieți lumești. Așadar de ce nu vrei să înțelegi din acest lucru că sarcina ta principală nu este să muncești precum un animal, ci poate este străduința pentru o viață eternă, adevărată, precum un om adevărat.

Mai mult, în ceea ce privește pretextele tale în legătură cu preocupările lumești, multe dintre ele sunt neînsemnate, care nici nu te interesează și nici nu te preocupă. Tu neglijezi lucrurile esențiale și îți irosești timpul cu informații mărunte de parcă te gândești că vei trăi o mie de ani. De exemplu, îți ocupi prețiosul timp pe lucruri neimportante, cum ar fi numărul de cercuri dimprejurul planetei Saturn sau de numărul găinilor din America, de parcă aceste informații te-ar ajuta să devii expert în științele astronomiei și ale statisticii.

Dacă vei spune: ”Cele ce mă opresc de la împlinirea rugăciunii și a ritualurilor de adorare și mă plictisesc, nu sunt lucruri neîmsemnate precum acestea, ci poate sunt lucruri serioase necesare vieții”.

Atunci răspunsul meu va fi: dacă faci o muncă a cărei răsplată este de o sută kuruș (bani) pe zi și apoi vine un om la tine și îți spune: ”Vino și sapă aici pentru zece minute și vei găsi un diamant și un smarald, valorând o sută de lire (lei)”. Iar dacă tu îi vei răspunde: ”Nu, nu voi veni, pentru că mi se va reduce câștigul zilnic cu zece bani și astfel îmi va scădea profitul”, fără îndoială că vei înțelege cât de nefondată este această scuză.

Aynen onun gibi sen şu bağında, nafakan için işliyorsun. Eğer farz namazı terk etsen bütün sa’yin semeresi, yalnız dünyevî ve ehemmiyetsiz ve bereketsiz bir nafakaya münhasır kalır. Eğer sen istirahat ve teneffüs vaktini, ruhun rahatına, kalbin teneffüsüne medar olan namaza sarf etsen o vakit, bereketli nafaka-i dünyeviye ile beraber, senin nafaka-i uhreviyene ve zâd-ı âhiretine ehemmiyetli bir menba olan, iki maden-i manevî bulursun:

Birinci maden: Bütün bağındaki (Hâşiye) yetiştirdiğin –çiçekli olsun, meyveli olsun– her nebatın, her ağacın tesbihatından, güzel bir niyet ile bir hisse alıyorsun.

İkinci maden: Hem bu bağdan çıkan mahsulattan kim yese –hayvan olsun, insan olsun; inek olsun, sinek olsun; müşteri olsun, hırsız olsun– sana bir sadaka hükmüne geçer. Fakat o şart ile ki sen, Rezzak-ı Hakiki namına ve izni dairesinde tasarruf etsen ve onun malını, onun mahlukatına veren bir tevziat memuru nazarıyla kendine baksan…

İşte bak, namazı terk eden ne kadar büyük bir hasaret eder, ne kadar ehemmiyetli bir serveti kaybeder ve sa’ye pek büyük bir şevk veren ve amelde büyük bir kuvve-i manevî temin eden o iki neticeden ve o iki madenden mahrum kalır, iflas eder. Hattâ ihtiyarlandıkça bahçecilikten usanır, fütur gelir. “Neme lâzım.” der. “Ben zaten dünyadan gidiyorum. Bu kadar zahmeti ne için çekeceğim?” diyecek, kendini tembelliğe atacak. Fakat evvelki adam der: “Daha ziyade ibadetle beraber sa’y-i helâle çalışacağım. Tâ kabrime daha ziyade ışık göndereceğim, âhiretime daha ziyade zahîre tedarik edeceğim.”

Elhasıl: Ey nefis! Bil ki dünkü gün senin elinden çıktı. Yarın ise senin elinde senet yok ki ona mâliksin. Öyle ise hakiki ömrünü, bulunduğun gün bil. Lâekall günün bir saatini, ihtiyat akçesi gibi hakiki istikbal için teşkil olunan bir sandukça-i uhreviye olan bir mescide veya bir seccadeye at.

Hem bil ki her yeni gün, sana hem herkese, bir yeni âlemin kapısıdır. Eğer namaz kılmazsan senin o günkü âlemin zulümatlı ve perişan bir halde gider, senin aleyhinde âlem-i misalde şehadet eder. Zira herkesin, her günde, şu âlemden bir mahsus âlemi var. Hem o âlemin keyfiyeti, o adamın kalbine ve ameline tabidir. Nasıl ki âyinende görünen muhteşem bir saray, âyinenin rengine bakar. Siyah ise siyah görünür. Kırmızı ise kırmızı görünür. Hem onun keyfiyetine bakar. O âyine şişesi düzgün ise sarayı güzel gösterir. Düzgün değil ise çirkin gösterir. En nazik şeyleri kaba gösterdiği misillü sen kalbinle, aklınla, amelinle, gönlünle, kendi âleminin şeklini değiştirirsin. Ya aleyhinde ya lehinde şehadet ettirebilirsin.

Eğer namazı kılsan o namazın ile o âlemin Sâni’-i Zülcelal’ine müteveccih olsan birden, sana bakan âlemin tenevvür eder. Âdeta namazın bir elektrik lambası ve namaza niyetin, onun düğmesine dokunması gibi o âlemin zulümatını dağıtır ve o herc ü merc-i dünyeviyedeki karmakarışık perişaniyet içindeki tebeddülat ve harekât, hikmetli bir intizam ve manidar bir kitabet-i kudret olduğunu gösterir.

اَللّٰهُ نُورُ السَّمٰوَاتِ وَال۟اَر۟ضِ âyet-i pür-envarından bir nuru, senin kalbine serper. Senin o günkü âlemini, o nurun in’ikasıyla ışıklandırır. Senin lehinde nuraniyetle şehadet ettirir.

Sakın deme: “Benim namazım nerede, şu hakikat-i namaz nerede?” Zira bir hurma çekirdeği, bir hurma ağacı gibi kendi ağacını tavsif eder. Fark yalnız icmal ve tafsil ile olduğu gibi; senin ve benim gibi bir âmînin –velev hissetmezse– namazı, büyük bir velinin namazı gibi şu nurdan bir hissesi var, şu hakikatten bir sırrı vardır, velev şuurun taalluk etmezse. Fakat derecata göre inkişaf ve tenevvürü ayrı ayrıdır. Nasıl bir hurma çekirdeğinden, tâ mükemmel bir hurma ağacına kadar ne kadar meratib bulunur. Öyle de namazın derecatında da daha fazla meratib bulunabilir. Fakat bütün o meratibde, o hakikat-i nuraniyenin esası bulunur.

اَللّٰهُمَّ صَلِّ وَسَلِّم۟ عَلٰى مَن۟ قَالَ «اَلصَّلَاةُ عِمَادُ الدّٖينِ» وَعَلٰى اٰلِهٖ وَصَح۟بِهٖ اَج۟مَعٖينَ

YİRMİ BİRİNCİ SÖZ’ÜN İKİNCİ MAKAMI

Kalbin beş yarasına beş merhemi tazammun eder.

بِسْمِ اللّٰهِ الرَّحْمٰنِ الرَّحِيمِ

رَبِّ اَعُوذُ بِكَ مِن۟ هَمَزَاتِ الشَّيَاطٖينِ ۝ وَاَعُوذُ بِكَ رَبِّ اَن۟ يَح۟ضُرُونِ

Ey maraz-ı vesvese ile müptela! Biliyor musun vesvesen neye benzer? Musibete benzer. Ehemmiyet verdikçe şişer, ehemmiyet vermezsen söner. Ona büyük nazarıyla baksan büyür. Küçük görsen küçülür. Korksan ağırlaşır, hasta eder. Havf etmezsen hafif olur, mahfî kalır. Mahiyetini bilmezsen devam eder, yerleşir. Mahiyetini bilsen, onu tanısan gider. Öyle ise şu musibetli vesvesenin aksam-ı kesîresinden kesîrü’l-vuku olan yalnız beş vechini beyan edeceğim. Belki sana ve bana şifa olur. Zira şu vesvese öyle bir şeydir ki cehil onu davet eder, ilim onu tard eder. Tanımazsan gelir, tanısan gider.

BİRİNCİ VECİH

Birinci yara, şeytan evvela şüpheyi kalbe atar. Eğer kalp kabul etmezse şüpheden şetme döner. Hayale karşı şetme benzer bazı pis hatıraları ve münafî-i edep çirkin halleri tasvir eder. Kalbe “Eyvah!” dedirtir, yeise düşürtür. Vesveseli adam zanneder ki kalbi, Rabb’ine karşı sû-i edepte bulunuyor. Müthiş bir halecan ve heyecan hisseder. Bundan kurtulmak için huzurdan kaçar, gaflete dalmak ister.

Bu yaranın merhemi budur:

Bak ey bîçare vesveseli adam! Telaş etme. Çünkü senin hatırına gelen şetim değil belki tahayyüldür. Tahayyül-ü küfür, küfür olmadığı gibi tahayyül-ü şetim dahi şetim değildir. Zira mantıkça tahayyül, hüküm değildir. Şetim ise hükümdür. Hem bununla beraber o çirkin sözler, senin kalbinin sözleri değil. Çünkü senin kalbin ondan müteessir ve müteessiftir. Belki kalbe yakın olan lümme-i şeytanîden geliyor. Vesvesenin zararı, tevehhüm-ü zarardır. Yani onu zararlı tevehhüm etmekle kalben mutazarrır olmaktır. Çünkü hükümsüz bir tahayyülü hakikat tevehhüm eder. Hem şeytanın işini kendi kalbine mal eder. Onun sözünü, ondan zanneder. Zarar anlar, zarara düşer. Zaten şeytanın da istediği odur.

İKİNCİ VECİH

Budur ki: Manalar kalpten çıktıkları vakit, suretlerden çıplak olarak hayale girerler, oradan suretleri giyerler. Hayal ise her vakit bir sebep tahtında bir nevi suretleri nesceder. Ehemmiyet verdiği şeyin suretlerini yol üstünde bırakır. Hangi mana geçse ya ona giydirir ya takar ya bulaştırır ya perde eder. Eğer manalar münezzeh ve temiz iseler, suretler mülevves ve rezil ise giymek yoktur fakat temas var. Vesveseli adam, teması telebbüsle iltibas eder. “Eyvah!” der. “Kalbim ne kadar bozulmuş. Bu sefillik, bu hısset-i nefis, beni matrud eder.” Şeytan onun şu damarından çok istifade eder.

Şu yaranın merhemi şudur:

Dinle ey bîçare! Nasıl ki senin namazın edeb-i nezihanesinin vesilesi olan zâhirî taharete, batnının bâtınındaki necaset ona tesir etmez ve bozmaz. Öyle de maânî-i mukaddesenin suret-i mülevveseye mücavereti zarar etmez. Mesela, sen âyât-ı İlahiyeyi tefekkür ediyorsun. Birden bir maraz, ya bir iştiha ya bevl gibi bir emr-i müheyyic şiddetle senin hissine dokunuyor. Elbette senin hayalin, deva-i illet ve kaza-i hâcetin levazımatını görecek, bakacak, onlara münasip süflî suretleri nescedecek. Ve gelen manalar ortalarından geçecekler. Geçeceklere ne beis vardır, ne televvüs var ve ne zarar var ve ne hatar var. Yalnız hatar ise hasr-ı nazardır, zann-ı zarardır.

ÜÇÜNCÜ VECİH

Budur ki: Eşya mabeynlerinde, bazı münasebat-ı hafiye bulunur. Hattâ hiç ümit etmediğin şeyler içinde münasebet ipleri bulunur. Ya bizzat bulunur veya senin hayalin, meşgul olduğu sanata göre o ipleri yapmış, onları birbiriyle bağlamış. Şu sırr-ı münasebettendir ki bazen bir mukaddes şeyi görmek, bir mülevves şeyi hatıra getirir.

Fenn-i beyanda beyan olunduğu gibi “Hariçte uzaklık sebebi olan zıddiyet ise hayalde sebeb-i kurbiyettir.” Yani iki zıddın suretlerinin cem’ine vasıta, bir münasebet-i hayaliyedir. Bu münasebetle gelen tahattura, tedai-yi efkâr tabir edilir. Mesela, sen namazda, münâcatta, Kâbe karşısında, huzur-u İlahîde iken âyâtı tefekkürde olduğun bir halde; şu tedai-yi efkâr, seni tutup en uzak malayaniyat-ı rezileye sevk eder.

Senin başın, böyle bir tedai-yi efkâra müptela ise sakın telaş etme. Belki intibaha geldiğin anda, dön. “Aman ne kusur ettim!” deyip tetkikle meşgul olup durma. Tâ o zayıf münasebet, senin dikkatinle kuvvet peyda etmesin. Zira teessür gösterdikçe, ehemmiyet verdikçe, senin o zayıf tahatturun melekeye döner. Bir maraz-ı hayalî olur. Korkma, maraz-ı kalbî değil. Şu nevi tahattur ise galiben ihtiyarsızdır. Hususan hassas asabîlerde daha galiptir. Şeytan, şu nevi vesvesenin madenini çok işlettirir.

Şu yaranın merhemi şudur ki:

Tedai-yi efkâr, galiben ihtiyarsızdır. Onda mes’uliyet yoktur. Hem tedaide, mücaveret var; temas ve ihtilat yoktur. Onun için efkârın keyfiyetleri, birbirine sirayet etmez, birbirine zarar vermez. Nasıl ki şeytan ile melek-i ilham, kalp taraflarında mücaveretleri var ve füccar ve ebrarın karabetleri ve bir meskende durmaları, zarar vermez. Öyle de tedai-yi efkâr sâikasıyla istemediğin pis hayalat, gelip nezih efkârın içine girse zarar vermez. Meğer kasden olsa veya zarar zannıyla onunla ziyade meşgul olsa. Hem bazen kalp yoruluyor. Fikir, kendini eğlendirmek için rastgele bir şeyle meşgul olur. Şeytan fırsat bulur, pis şeyleri önüne serpiyor, sürüyor.

DÖRDÜNCÜ VECİH

Amelin en iyi suretini taharriden neş’et eden bir vesvesedir ki takva zannıyla teşeddüd ettikçe hal ona şiddetlenir. Hattâ bir dereceye varır ki o adam amelin daha evlâsını ararken harama düşer. Bazen bir sünnetin araması, bir vâcibi terk ettiriyor. “Acaba amelim sahih oldu mu?” der, iade eder. Bu hal devam eder. Gayet yeise düşer. Şeytan şu halinden istifade eder, onu yaralar.

Şu yaranın iki merhemi var:

Birinci merhem: Bu gibi vesvese Ehl-i İtizal’e lâyıktır. Çünkü onlar derler: “Medar-ı teklif olan ef’al ve eşya, kendi zatında, âhiret itibarıyla ya hüsnü var; sonra o hüsne binaen emredilmiş veya kubhu var; sonra ona binaen nehyedilmiş. Demek eşyada, âhiret ve hakikat nokta-i nazarında olan hüsün ve kubuh zatîdir; emir ve nehy-i İlahî ona tabidir.” Bu mezhebe göre insan, her işlediği amelde şöyle bir vesvese gelir: “Acaba amelim nefsü’l-emirdeki güzel surette yapılmış mıdır?”

Amma mezheb-i hak olan Ehl-i Sünnet ve Cemaat derler ki: Cenab-ı Hak bir şeye emreder, sonra hasen olur. Nehyeder, sonra kabih olur. Demek emir ile güzellik, nehiy ile çirkinlik tahakkuk eder. Hüsün ve kubuh mükellefin ıttılaına bakar ve ona göre takarrur eder. Şu hüsün ve kubuh ise surî ve dünyaya bakan yüzünde değil belki âhirete bakan yüzdedir.

Mesela, sen namaz kıldın veya abdest aldın. Halbuki namazını ve abdestini fesada verecek bir sebep, nefsü’l-emirde varmış. Lâkin sen ona hiç muttali olmadın. Senin namazın ve abdestin hem sahihtir hem hasendir. Mutezile der: “Hakikatte kabih ve fâsiddir. Lâkin senden kabul edilir. Çünkü cehlin var, bilmedin ve özrün var.” Öyle ise Ehl-i Sünnet mezhebine göre, zâhir-i şeriata muvafık olarak işlediğin ameline: “Acaba sahih olmuş mu?” deyip vesvese etme. Fakat “Kabul olmuş mu?” de; gururlanma, ucbe girme.

İkinci merhem: Dinde harec yoktur. لَا حَرَجَ فِى الدّٖينِ Madem dört mezhep haktır. Madem istiğfara müncer olan derk-i kusur ise gurura müncer olan hüsn-ü amelin rü’yetine –böyle vesveseli adama– müreccahtır. Yani böyle vesveseli adam, amelini güzel görüp gurura düşmektense amelini kusurlu görse, istiğfar etse daha evlâdır.

Madem böyledir, sen vesveseyi at. Şeytana de ki: Şu hal, bir harecdir. Hakikat-i hale muttali olmak güçtür. Dindeki yüsre münafîdir. لَا حَرَجَ فِى الدّٖينِ ۝ اَلدّٖينُ يُس۟رٌ esasına muhaliftir. Elbette böyle amelim bir mezheb-i hakka muvafık gelir. O bana kâfidir. Hem lâekall ben aczimi itiraf ederek ibadeti lâyık-ı vechile eda edemediğimden istiğfar ve tazarru ile merhamet-i İlahiyeye dehalet edip kusurum affolunmak, kusurlu amelim kabul olunmak için mütezellilane bir niyaza vesiledir.

BEŞİNCİ VECİH

Mesail-i imaniyede şüphe suretinde gelen vesvesedir. Bîçare vesveseli adam, bazen tahayyülü, taakkul ile iltibas eder. Yani hayale gelen bir şüpheyi, akla girmiş bir şüphe tevehhüm edip itikadına halel gelmiş zanneder. Hem bazen tevehhüm ettiği bir şüpheyi, imana zarar veren bir şek zanneder. Hem bazen tasavvur ettiği bir şüpheyi, tasdik-i aklîye girmiş bir şüphe zanneder. Hem bazen bir emr-i küfrîde tefekkürü, küfür zanneder. Yani dalaletin esbabını anlamak suretinde kuvve-i müfekkirenin cevelanını ve tetkikatını ve bîtarafane muhakemesini, hilaf-ı iman zanneder.

İşte telkinat-ı şeytaniyenin eseri olan şu zanlardan ürkerek “Eyvah! Kalbim bozulmuş, itikadıma halel gelmiş.” der. O haller, galiben ihtiyarsız olduğundan cüz-i ihtiyarîsiyle ıslah edemediğinden yeise düşer.

Bu yaranın merhemi şudur ki:

Tahayyül-ü küfür, küfür olmadığı gibi tevehhüm-ü küfür dahi küfür değildir. Tasavvur-u dalalet, dalalet olmadığı gibi tefekkür-ü dalalet dahi dalalet değildir. Çünkü hem tahayyül hem tevehhüm hem tasavvur hem tefekkür; tasdik-i aklîden ve iz’an-ı kalbîden ayrıdırlar, başkadırlar. Onlar bir derece serbesttirler. Cüz-i ihtiyariyeyi pek dinlemiyorlar. Teklif-i dinî altına çok giremiyorlar. Tasdik ve iz’an, öyle değiller. Bir mizana tabidirler. Hem tahayyül, tevehhüm, tasavvur, tefekkür nasıl ki tasdik ve iz’an değiller. Öyle de şüphe ve tereddüt sayılmazlar. Fakat eğer lüzumsuz tekrar ede ede müstekar bir hale gelse o vakit hakiki bir nevi şüphe, ondan tevellüd edebilir. Hem bîtarafane muhakeme namıyla veya insaf namına deyip şıkk-ı muhalifi iltizam ede ede, tâ öyle bir hale gelir ki ihtiyarsız taraf-ı muhalifi iltizam eder. Ona vâcib olan hakkın iltizamı kırılır. O da tehlikeye düşer. Hasmın veya şeytanın bir vekil-i fuzulîsi olacak bir halet, zihninde takarrur eder.

Şu nevi vesvesenin en mühimmi budur ki: Vesveseli adam, imkân-ı zatî ile imkân-ı zihnîyi birbiriyle iltibas eder. Yani bir şeyi zatında mümkün görse o şeyi zihnen dahi mümkün ve aklen meşkuk tevehhüm eder. Halbuki ilm-i kelâmın kaidelerindendir ki imkân-ı zatî ise yakîn-i ilmîye münafî değil ve zaruret-i zihniyeye zıddiyeti yoktur. Mesela, şu dakikada Karadeniz’in yere batması, zatında mümkündür ve o imkân-ı zatî ile muhtemeldir. Halbuki yakînen, o denizin yerinde olduğunu hükmediyoruz, şüphesiz biliyoruz. Ve o ihtimal-i imkânî ve o imkân-ı zatî, bize şek vermez, bir şüphe getirmez, yakînimizi bozmaz. Mesela, şu güneş zatında mümkündür ki bugün gurûb etmesin veya yarın tulû etmesin. Halbuki bu imkân yakînimize zarar vermez, şüphe getirmez.

İşte bunun gibi mesela, hakaik-i imaniyeden olan hayat-ı dünyeviyenin gurûbuna ve hayat-ı uhreviyenin tulûuna, imkân-ı zatî cihetinde gelen vehimler, yakîn-i imanîye zarar vermez. Hem لَا عِب۟رَةَ لِل۟اِح۟تِمَالِ ال۟غَي۟رِ النَّاشِئِ عَن۟ دَلٖيلٍ yani “Bir delilden neş’et etmeyen bir ihtimalin hiç ehemmiyeti yoktur.” olan kaide-i meşhure hem usûlü’d-din hem usûlü’l-fıkhın kaide-i mukarreresindendir.

Eğer desen: Bu derece mü’minlere muzır ve müz’iç olan vesvese, ne hikmete binaen bize bela olmuş?

Elcevap: İfrata varmamak hem galebe çalmamak şartıyla asl-ı vesvese; teyakkuza sebeptir, taharriye dâîdir, ciddiyete vesiledir. Lâkaytlığı atar, tehavünü def’eder. Onun için Hakîm-i Mutlak, şu dâr-ı imtihanda, şu meydan-ı müsabakada bize bir kamçı-yı teşvik olarak vesveseyi şeytanın eline vermiş. Beşerin başına vuruyor. Şayet ziyade incitse Hakîm-i Rahîm’e şekva etmeli اَعُوذُ بِاللّٰهِ مِنَ الشَّي۟طَانِ الرَّجٖيمِ demeli.

---

Yirminci Söz ⇐ | Sözler | ⇒ Yirmi İkinci Söz

---