Al cincilea cuvânt
بِسْمِ اللّٰهِ الرَّحْمٰنِ الرَّحِيمِ
Bismillahir-Rahmanir-Rahim
(În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător)
اِنَّ اللّٰهَ مَعَ الَّذ۪ينَ اتَّقَوْا وَالَّذ۪ينَ هُمْ مُحْسِنُونَ
”Allah este, cu adevărat, cu aceia care sunt cu frică față de El și cu aceia care sunt făcători de bine!” ([1]).
Pentru a putea înțelege cât de veritabilă îndatorire omenească este îndeplinirea rugăciunii și delăsarea păcatelor majore și cât de firească și cât de mult se potrivește cu scopul creării omului, ascultă și meditează la următoarea pildă:
Odată, în timpul unei călători militare, doi soldați, unul învățat și conștiincios, iar celălalt, ignorant și egoist, stăteau împreună într-un regiment. Cel conștiincios se concentra asupra antrenamentului și a luptei și nu-și făcea griji pentru provizii și pentru cele necesare traiului. Pentru că el înțelesese că sarcina de a-i asigura hrana și echipamentul, tratamentul în cazul îmbolnăvirii, ba chiar, la nevoie, să-i pună până și îmbucătura de pâine în gură, îi revinea statului. Și, de asemenea, știa că îndatoririle lui de bază sunt antrenamentul și lupta. Însă el, cu toate acestea, participa la prepararea bucatelor și la pregătirea echipamentelor, precum și spălarea popotei, la gătirea mâncării și la servirea ei.
Dacă era întrebat: ”Ce faci?”,
el răspundea: ”Fac muncă voluntară pentru stat” și nu spunea: ”Muncesc pentru a-mi câștiga traiul.”
Cel egoist și ignorant nu dădea importanță antrenamentului și luptei. El spunea: ”Aceasta este treaba statului. Ce-mi pasă mie?”. Se gândea în permanență la câștigul lui și era într-o continuă căutare a acestuia, astfel el părăsea batalionul și mergea la piață, pentru negoț.
Într-o zi, prietenul lui înțelept i-a spus:
”Fratele meu, sarcinile tale de bază sunt antrenamentul și lupta. Tu ai fost adus aici pentru aceste lucruri. Ai încredere în stăpânul tău. El nu te va lăsa să flămânzești. Aceasta este sarcina lui. În plus, tu ești fără putere și sărac, nu te poți hrăni oriunde. Și acum este timpul efortului și al luptei. Îți vor spune că ești rebel și te vor pedepsi.
Într-adevăr, avem de-a face cu două îndatoriri. Prima este îndatorirea conducătorului; aceea de a ne hrăni, pentru care trebuie să facem câteodată o muncă benevolă. Iar cealaltă este îndatorirea noastră, adică antrenamentul și lupta, iar conducătorul ne va ușura sarcinile și ne va ajuta.
Oare poți înțelege în ce pericol se afla acel soldat iresponsabil dacă nu îl ascultă pe cel înțelept și luptător!
O, sufletul meu trântor! Acel loc turbulent al luptei este această viață zgomotoasă și plină de lipsuri, iar acea armată divizată în regimente este societatea umană. Acel regiment este comunitatea islamică în acest secol. Unul dintre cei doi indivizi este musulmanul adevărat care-și cunoaște obligațiile religioase și le pune în practică și luptă împotriva ispitei Satanei și a propriului suflet, îndepărtându-se astfel de păcatele majore, iar celălalt este cel rătăcit și pierdut. Astfel, scufundându-se în grija traiului, ajunge până la acuzarea Adevăratului Înzestrător și își abandonează obligațiile religioase și, în calea căutării câștigului, comite orice fel de păcate. Cât despre antrenament, el reprezintă adorarea, mai cu seamă, rugăciunile prescrise. Iar lupta este efortul depus împotriva sufletului și poftelor lui, împotriva demonilor dintre djini și oameni, cu scopul de a scăpa de păcate și de comportamentul urât și pentru salvarea inimii și a sufletului de pieirea eternă. Iar cele două îndatoriri: una dintre ele este dăruirea vieții și susținerea ei, iar cealaltă este să te rogi cu iubire la Dătătorul și Susținătorul vieții și să te simți în siguranță, încrezându-te în El.
Într-adevăr, dacă El este Cel care a făcut și a dăruit această viață, care este cea mai strălucitoare minunăție de artă al Celui Absolut și este o înțelepciune splendidă a Domnului, tot El este Acela care o înzestrează și face posibilă continuitatea ei. Căci nu poate fi altcineva în afara Lui. Vrei vreo dovadă? Cele mai neputincioase și mai neîndemânatice animale, precum viermii și peștii, se hrănesc cel mai bine. Cu toate că sunt incapabile și sunt niște creaturi firave, ele se hrănesc cu cea mai bună hrană, asemenea copiilor și puilor.
Așa este, pentru a înțelege că hrana permisă (halal) nu se obține prin putere sau voință, ci se obține prin slăbiciune și neputință, este îndeajuns să compari peștii cu vulpile, puii neputincioși cu animalele sălbatice, copacii cu animalele.
Înseamnă că acela care își lasă rugăciunea pentru grija zilei de mâine este asemenea acelui individ care își abandonează antrenamentul și frontul de luptă și se duce să cerșească în piață. Însă cel care, după ce-și îndeplinește rugăciunea, se duce el însuși în bucătăria Îndurării Celui Generos și Înzestrător, în căutarea hranei, - pentru a nu fi povară pentru alții, - dovedește frumusețe și bărbăție, ba chiar se consideră un ritual de adorare.
Ba chiar, naturalețea și spiritualitatea omului arată că el a fost creat pentru a adora. Pentru că, în ceea ce privește munca și puterea necesare vieții lumești el nu se compară nici măcar cu acea vrabie. Însă în ceea ce privește știința, nevoia, adorarea și rugăciunea, care sunt necesare vieții spirituale și Vieții de Apoi, el este precum un sultan al animalelor și un comandant.
O, sufletul meu! Dacă îți faci din viața lumească un scop și muncești continuu pentru ea vei deveni asemenea acelei vrăbii. Însă dacă-ți faci din Viața de Apoi un scop și consideri această viață lumească un mijloc și un loc de cultură și muncești în acest sens, atunci vei fi asemenea unui comandant măreț al tuturor animalelor și astfel vei deveni un rob supus și pios al Domnului Cel Drept și cel mai onorat și respectat musafir al Lui.
Așadar, acestea sunt cele două drumuri deschise pentru tine! Îl poți alege pe care îl vrei. Cere călăuzirea și îndrumarea de la Cel mai Mare Îndurător...
- ↑ Coran, Sura An-Nahl: 128