Yirmi Üçüncü Söz/ro

Acest „cuvânt” este format din două părți

بِسْمِ اللّٰهِ الرَّحْمٰنِ الرَّح۪يمِ

لَقَد۟ خَلَق۟نَا ال۟اِن۟سَانَ فٖٓى اَح۟سَنِ تَق۟وٖيمٍ ۝ ثُمَّ رَدَد۟نَاهُ اَس۟فَلَ سَافِلٖينَ ۝ اِلَّا الَّذٖينَ اٰمَنُوا وَ عَمِلُوا الصَّالِحَاتِ

Bismillahir-Rahmanir-Rahim (În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător) ”Noi l-am creat pe om cu cea mai frumoasă înfățișare / Apoi îl întoarcem pe el în locul cel mai de jos, / Fără de aceia care cred și împlinesc fapte bune, ...” ()

PARTEA ÎNTÂIA

În următoarele ”Cinci puncte” vom explica cinci dintre miile de virtuți ale credinței.

PRIMUL PUNCT:

Prin lumina credinței, omul atinge cel mai înalt punct și dobândește o valoare demnă de Paradis. Și prin negura necredinței, el coboară la cel mai de jos punct și decade la o poziție demnă de Iad. Deoarece credința îl conectează pe om cu Creatorul Glorios. Credința este precum o apartenență. Astfel, prin credință, omul dobândește valoare, datorită virtuții artei divine și inscripțiilor Numelor divine, care sunt evidente asupra lui. Necredința rupe apartenența și ca urmare a acestei ruperi, arta divină este ascunsă. Astfel, valoarea lui se manifestă doar prin materie. Iar această materie, de vreme ce este precum o viață animalică tranzitorie, temporară și trecătoare, valoare ei este practic nulă.

Vom explica acest mister printr-o parabolă.

De exemplu, printre lucrările făcute de oameni, valoarea materialelor folosite și valoarea artei în sine este diferită. Uneori sunt egale, uneori materialul este mai valoros, și câteodată, se întâmplă ca dintr- un material valorând o monedă de cinci bani să se regăsească o operă valorând cinci lei. Și poate că uneori, o operă de artă antică în valoare de un milion de lei este făcută dintr-un material de nici măcar cinci bani.

Dacă această operă de artă este expusă într-o piață de antichități, fiind atribuită unui artist renumit și talentat și este prezentat atât artistul cât și opera, atunci ea poate fi vândută pentru un milion de lei. Dar dacă este expusă în piața fierarilor lipsiți de delicațe, singurul preț pe care îl va primi va fi contravaloarea de cinci bani a metalului.

Astfel, omul este precum o operă de artă antică a lui Allah Preaînaltul. El este cel mai subtil și mai grațios miracol al Puterii Sale, ce a fost creat precum un specimen minuscul al universului, în care se reflectă și se manifestă toate Numele Sale și inscripțiile lor.

Dacă lumina credinței intră în el, toate inscripțiile pline de semnificație scrise pe el pot fi citite cu acea lumină. Credinciosul le citește cu conștiință și, prin acea apartenență, face să fie citite și de alții. Adică, arta divină din om devine evidentă prin astfel de sensuri: ”Eu sunt creația, opera de artă și manifestările de milostenie și grație ale Celui Glorios.” Cu alte cuvinte, credința, care constă în apartenența la Creator, scoate la iveală toate valorile operei de artă aflate în om. Valoarea omului este în funcție de acea artă divină și în funcție de virtutea de a fi o oglindă a Celui Etern Implorat. În această situație și datorită acestui fapt, acel om nesemnificativ devine un invitat al lui Allah și un musafir demn de Raiul Lui, deasupra tuturor creaturilor.

Dacă necredința, care constă în ruperea apartenenței, intră în om, toate acele inscripții semnificative ale Numelor Divine se cufundă în întuneric și nu pot fi citite. Căci, dacă Creatorul este uitat, aspectele spirituale care indică spre El, nu vor fi înțelese, ba chiar vor fi de-a dreptul inversate și ca urmare, majoritatea acelor arte sublime și inscripții semnificative se vor ascunde. Restul, care poate fi văzut cu ochiul, va fi atribuit unor cauze umile, naturii sau coincidenței și va fi dat uitării. Astfel, în timp ce erau diamante strălucitoare, acestea se vor transforma în piese de sticlă neinspirate. Importanța sa se va rezuma numai la ființa lui fizică, animalică. Așa cum am spus, scopul materiei și rezultatul ei este să trăiască o viață scurtă și parțială știindu-se că este cel mai nepuntincios, cel mai neajutorat și cel mai jalnic animal sortit descompunerii și disparitiei. Tot așa, și necredința distruge natura umană, transformând diamantul în cărbune.

AL DOILEA PUNCT:

Așa cum credința, care este lumină și îl iluminează pe om și face să fie lizibile toate inscripțiile Celui Veșnic Implorat inscripționate pe el, tot așa iluminează universul și salvează trecutul și viitorul de întuneric. V om explica acest mister printr-o pildă, care mi s-a arătat într-o reflectare, și care se referă la unul dintre sensurile versetului:

اَللّٰهُ وَلِىُّ الَّذٖينَ اٰمَنُوا يُخ۟رِجُهُم۟ مِنَ الظُّلُمَاتِ اِلَى النُّورِ "Allah este ocrotitorul celor care cred; El îi scoate din întunecimi la Lumină..." () și este în felul următor:

Într-o reflectare, am văzut doi munți măreți, aflați unul în fața celuilalt. Între ei se afla un pod copleșitor. Sub pod era o vale foarte adâncă. Iar eu mă aflam pe acel pod. Lumea era învăluită de întuneric și de beznă densă din toate părțile. M-am uitat în partea dreaptă și am văzut un cimitir mare, acoperit de întuneric fără sfârșit. De fapt mi-am închipuit. M-am uitat în stânga și mi-am imaginat că se pregăteau, în mijlocul valurilor întunecimii, furtuni violente și calamități terifiante. M-am uitat sub pod și mi-am imaginat că văd o prăpastie adâncă. Pentru a scăpa de această întunecime copleșitoare nu aveam decât un felinar de buzunar lipsit de putere. Folosindu-l, priveam cu ajutorul luminii lui palide. Mi s- a arătat o situație îngrozitoare. De-a lungul podului, în fața mea, au apărut niște lei, monștrii și dragoni atât de înfiorători, încât mi-am spus: ”De n-aș fi avut la mine acest felinar și de nu aș fi văzut această nenorocire.” În orice direcție aș fi îndreptat acel felinar vedeam aceeași nenorocire. Am exclamat: ”Nu se poate! Felinarul ăsta îmi aduce numai necazuri.” M-am înfuriat, am azvârlit felinarul pe jos și l-am spart. Dar, parcă prin zdrobirea felinarului, aș fi pornit comutatorul unei lămpi electrice uriașe și aș fi făcut ca întreaga lume să se lumineze și, brusc, să scape de întuneric. Totul a fost iluminat de lumina lămpii și s-a văzut cum era în realitate.

Am descoperit că podul pe care l-am văzut era o șosea aflată într-o vale netedă. Cimitirul vast pe care l-am văzut în dreapta mea mi-am dat seama că, de fapt, erau niște grădini verzi, frumoase de sus până jos, în care aveau loc adunări de adorare, supunere, lecții și pomeniri ale lui Allah, făcute sub conducerea unor oameni iluminați. Imaginile din stânga pe care mai înainte le văzusem a fi prăpăstii și piscuri furtunoase și înspăimântătoate, apăreau acum precum niște locuri pentru ospăț împodobite, drăguțe și atrăgătoare, aflate în spatele munților, locuri de promenadă frumoase și spații de recreere minunate. Și creaturile pe care le consideram terifiante, precum monștrii, dragonii, erau de fapt animale domestice, precum cămilele, boii, oile și caprele. Am spus:

الحمد للّه علَى نور اْلايمان Slavă lui Allah pentru lumina credinței”, apoi am recitat versetul: اَللّٰهُ وَلِىُّ الَّذٖينَ اٰمَنُوا يُخ۟رِجُهُم۟ مِنَ الظُّلُمَاتِ اِلَى النُّورِ "Allah este ocrotitorul celor care cred; El îi scoate din întunecimi la Lumină..." () și m-am trezit din viziunea mea.

Cei doi munți sunt începutul și sfârșitul vieții... Adică această viață și lumea din mormânt. Podul reprezintă drumul vieții. Partea dreaptă reprezintă trecutul, iar partea stângă viitorul. Torța înfățișează ego-ul uman, egoist, care se bazează pe ceea ce știe și nu ține seama de revelația cerească. Animalele monstroase pe care mi le imaginasem erau evenimentele și creaturile ciudate din această lume.

Așadar, omul, care se bazează pe ego-ul său, care decade în întunericul nepăsării și care este încercat de obscuritatea rătăcirii, se aseamănă cu prima stare din viziunea mea, astfel încât, el privește trecutul prin cunoștințele sale insuficiente și amestecate cu date înșelătoare și este reprezentat de acel felinar ca fiind un cimitir imens și vede într-o beznă îmbibată cu non-existență. Mai mult, vede viitorul ca o lume sălbatică, extrem de furtunoasă și bazată pe coincidențe. Și pe fiecare dintre evenimentele și creaturile ce nu sunt decât niște funcționari al Celui Atotînțelept și Îndurător, le vede precum niște monștri înfricoșători. Astfel sunt ilustrați prin versetul: وَالَّذٖينَ كَفَرُٓوا اَو۟لِيَٓاؤُهُمُ الطَّاغُوتُ يُخ۟رِجُونَهُم۟ مِنَ النُّورِ اِلَى الظُّلُمَاتِ "... în vreme ce acelora care nu cred le sunt ocrotitori Taghuţii, care-i scot de la Lumină la întunecimi..." ()

Dar, dacă omul este binecuvântat cu călăuzirea divină, credința îi intră în suflet, distruge tirania faraonică din sufletul său și ascultă Cartea lui Allah, atunci el seamănă cu a doua stare din viziune. Astfel, dintr-o dată universul va lua culoarea zilei și se va umple de lumina divină și lumea va citi versetul: اَللّٰهُ نُورُ السَّمٰوَاتِ وَال۟اَر۟ضِ "Allah este lumina cerurilor şi a pământului." () Atunci, el vede cu ochiul inimii că trecutul nu este un cimitir mare, ci poate un loc în care grupuri de suflete purificate ce, în fiecare secol, își îndeplinesc îndatoririle de adorare sub conducerea unui profet sau a unui apropiat a lui Allah, după finalizarea sarcinilor vieții, rostesc ”Allahu Ekber” (Allah este Măreț) și zboară către sălașurile înalte și trec spre partea viitorului.

El privește în partea stângă și observă din depărtare, prin lumina credinței, că în spatele transformărilor din mormânt și din Lumea de Apoi, se află locuri de bucurie ale Celui Milostiv, imense precum munții, sub forma unor palate binecuvântate în grădinile Paradisului. Apoi realizează că furtunile și cutremurele nimicitoare sunt precum niște funcționari supuși. Iar evenimentele, precum furtunile de primăvară și ploile, care în aparență sunt aspre, de fapt indică o mulțime de înțelepciuni blânde. Chiar și moartea este privită, în viziunea lui, ca fiind începutul vieții veșnice, iar mormântul, precum poarta fericirii eterne. Restul aspectelor le poți înțelege și singur prin analogie și poți pune în practică această pildă asupra realității.

AL TREILEA PUNCT:

Credința este atât lumină cât și putere. Omul care deține credința adevărată poate să provoace universul. Și în funcție de puterea credinței sale, poate scăpa de greutățile evenimentelor. Spunând ”Tewekkeltu ala Allah” (Mă încred în Allah) el călătorește prin valurile evenimetelor, înalte ca niște munții, purtat de corabia vieții, în deplină siguranță, încredințând toată povara în mâna puternică a Celui Atotputernic, Absolut, cutreieră confortabil în lume și se odihnește în lumea mormântului. Apoi, pentru a găsi fericirea veșnică, el poate zbura spre Paradis. Căci dacă nu se bazează pe Allah, greutățile vieții în loc să-l facă să zboare, pot să-l tragă către locul cel mai de jos. Prin urmare, credința implică unicitate, unicitatea implică supunere față de Allah, supunerea față de Allah implică încrederea în El și încrederea în El implică fericirea în această lume și în Lumea de Apoi.

Dar să nu înțelegi greșit! Încrederea în Allah nu înseamnă respingerea totală a cauzelor. Ci, aceasta înseamnă să cauți și să ceri cauzele numai de la Cel Drept, Preaînaltul, să știi că rezultatele sunt numai de la El, să manifești mulțumire numai Lui și de asemenea, înseamnă să înțelegi că recurgerea la cauze - știind că acestea sunt vălul mâinii puterii - este un fel de rugă, prin fapte.

Exemplele celor care se încred în Allah și a celor care nu se încred în Allah sunt reprezentate în următoarea pildă:

Odată doi oameni, purtând greutăți mari atât pe cap cât și pe spate, și-au luat câte un bilet și s-au îmbarcat pe o corabie. Unul, degrabă ce ajunge pe corabie, își pune povara pe punte și se așează pe ea, pentru a o supraveghea. Celălalt, pentru că este prost și arogant, nu-și lăsă povara jos.

Atunci i s-a spus: ”Lasă-ți povara pe punte și relaxează-te”.

El răspunde: ”Nu, nu o voi lăsa. Poate se va pierde. Eu sunt puternic. Pot să-mi păstrez marfa pe cap și pe spate.”

Apoi i s-a spus din nou: ”Această corabie sigură care te duce pe tine și pe mine este mai puternică. Ba mai mult, ea te poate proteja mai bine. Poate că vei ameți și vei cădea în mare cu povara ta cu tot. Și cu cât vei sta mai mult, cu atât vei obosi mai tare. Iar atunci spatele cocoșat și capul fără minte nu vor mai putea suporta greutatea din ce în ce mai mare a poverii. Chiar și căpitanul, dacă te va vedea în această situație, va spune despre tine că ești nebun și te va izgoni, sau se va gândi ”Acest om este un intrus, ne trădează, își bate joc de noi” și va porunci să fii închis. De asemenea, te vei face și de râs în fața tuturor. Pentru că, în fața celor care înțeleg, vanitatea ta îți arată slăbiciunea, mândria îți dezvăluie neputința și prefăcătoria ta trădează umilința și ipocrizia ta și astfel vei ajunge de râsul lumii. Toți vor râde de tine.” În urma acestor cuvinte, mintea acelui nefericit i-a venit la cap. Și-a pus greutatea pe punte și s-a așezat pe ea. Apoi a spus: ”Allah să fie mulțumit de tine! M-ai scutit de efort, m-ai scăpat de închisoare și m-ai ferit de rușine.”.

Privește, o, tu, omule care nu te încrezi în Allah! Bagă-ți mintea în cap, asemenea acestui om, încrede-te în Allah! Ferește-te de cerșetoria în fața întregii lumi, de tremurul în fața fiecărui eveniment și scapă de mândrie, de a fi ridicol, de greutatea Lumii de Apoi și de presiunea închisorii din această viață.

AL PATRULEA PUNCT:

Credința îl face pe om, om. Ba chiar poate să îl facă un sultan. Dacă este așa, îndatoririle de bază ale omului sunt credința și ruga. Necredința îl face pe om să fie extrem de neputincios, ba chiar îl face un monstru.

Deosebirea dintre felul în care vin pe lume oamenii și în cel care vin pe lume animalele este numai o singură probă clară și o dovadă sigură dintre miile de dovezi care demonstrează acest aspect. Într-adevăr, existența deosebirilor dintre felul în care vin pe lume oamenii și felul în care vin pe lume animalele arată că omenirea nu este omenire decât prin credință.

Pentru că, atunci când un animal vine pe lume, o face în forma cea mai perfectă, de parcă a fost perfecționat în altă lume, adică este trimis. În două ore, sau în două zile, sau în două luni el învață toate condițiile vieții lui, relațiile cu universul și legile vieții, devenind expert în ele. În timp ce omului îi sunt necesari douăzeci de ani pentru a câștiga și dobândi puterea și îndemânarea necesare pentru a putea supraviețui; iar unei vrăbii și unei albine îi sunt necesare doar douăzeci de zile, adică îi sunt inspirate.

Acest lucru înseamnă că îndatorirea de bază a animalelor nu este perfecțiunea prin învățare, sau progresarea prin cunoaștere dobândită, nici căutarea ajutorului prin demonstrarea neputinței și nici adresarea rugile, ci poate că îndatorirea lor este de a acționa în limita capacității lor și supunerea, prin practică.

În schimb, omul, atunci când vine pe lume, este nevoit să învețe totul, este ignorant față de legile vieții; nici măcar douăzeci de ani nu-i sunt de ajuns pentru a învăța despre legile vieții în totalitate. Poate că este nevoit să învețe până la sfârșitul vieții; el este trimis pe lume atât de slab și de neputincios încât îi sunt necesari unul sau doi ani doar pentru a sta în picioare. Abia după cincisprezece ani poate deosebi binele de rău. Și numai cu ajutorul colectivității umane, poate realiza lucrurile bune și se poate feri de lucrurile rele.

Înseamnă că îndatorirea firească a omului este de a căuta perfecțiunea prin învățare și venerarea prin rugă. Adică să știe ”Prin a cui îndrumare este viața mea atât de înțelept organizată? Prin a cui mărinimie sunt eu îngrijit cu atâta milă? Prin a cui bunătate sunt eu hrănit cu atâta răsfăț și protejat cu atâta grijă?” și să te rogi cu umilință și neputință la Cel care-Ți acoperă nevoile, atunci când tu nu poți rezolva nici una dintre miile de probleme pe care le ai. Și să-ți dorești și să te rogi. Adică, să zbori spre locul cel mai înalt al adorării pe aripile neputinței și sărăciei.

Înseamnă că omul a venit pe lume pentru a căuta perfecțiunea prin cunoaștere și rugă. În ceea ce privește natura și abilitățile lui, totul se leagă de cunoaștere. Și temeiul, sursa luminii, spiritul și fundamentul întregii cunoașteri adevărate este cunoașterea lui Allah, iar esența și baza ei este credința în Allah.

De asemenea, din pricina faptului că omul este supus necazurilor fără de sfârșit și este ținta numeroșilor dușmani în ciuda neputinței sale, suferă de nevoi interminabile și are dorințe nenumărate în ciuda sărăciei nemărginite, îndatorirea lui de bază, după credință, este ruga; ruga este baza adorării.

Asemeni unui copil care atunci când nu poate ajunge la ceea ce-și dorește sau nu i se satisface o dorință, fie plânge, fie cere. Adică, ori face, ori cere prin limbajul neputinței, și își atinge scopul. Tot la fel și omul este precum acel copil delicat, răsfățat și alintat în lumea celor vii. El trebuie, să plângă sau să se roage din pricina slăbiciunii și neputinței sale, adăpostindu-se la Cel Milos și Milostiv. Astfel încât să-și atingă obiectivele sau să mulțumească pentru realizarea lor. În caz contrar, asemenea unui copil naiv si obraznic, care face tărăboi cand este deranjat de o muscă și spune: ”Prin puterea mea controlez toate aceste lucruri ciudate care nu pot fi controlate, ba chiar pot să fac să mă asculte creaturi de o mie de ori mai puternice, și prin puterea și ideile mele, pot să fac să mi se supună”, el își arată ingratitudinea față de binecuvântări. Și pentru că acest lucru este contrar naturaleții de bază a omului merită o pedeapsă aspră.

AL CINCILEA PUNCT:

Așa cum credința necesită ruga ca mijlocire sigură și cum naturalețea omului cere cu o mare dorință acest lucru, Allah Preaînaltul, prin înțelesul vorbelor: ”Ce importanța ați mai avea dacă nu ar fi ruga voastră?”, spune: قُل۟ مَا يَع۟بَؤُا بِكُم۟ رَبّٖى لَو۟لَا دُعَٓاؤُكُم۟ "Spune: ‘Nu se sinchiseşte de voi Domnul meu, dacă voi nu vă rugaţi Lui!” () și poruncește: اُد۟عُونٖٓى اَس۟تَجِب۟ لَكُم۟ ”Chemaţi-Mă şi Eu vă voi răspunde!” ()

Dacă spui: Ne rugăm de atâtea ori, dar ruga noastră nu este primită, cu toate că versetul este general, susține că fiecare rugă este primită.

Răspunsul ar fi: Să se primească răspuns este una și să fie acceptată este alta. Fiecare rugă își primește răspunsul însă pentru ca ea să fie acceptată și să primească exact ceea ce s-a cerut, este în funcție de Înțelepciunea lui Allah Atotputernic.

De exemplu, atunci când un copil este bolnav, el strigă: ”Doctore! Consultă-mă! Medicul spune: ”Aici sunt! Ce dorești!” Copilul: ”Vreau medicamentul ăsta!” Medicul fie îi va da ceea ce a cerut sau ceva mai bun, în funcție de necesitatea lui, fie, știind că este periculos pentru boala lui, nu- i va da nimic.

Astfel, de vreme ce Allah este Atotputernic, El vede totul și aude totul, răspunde rugilor supușilor Lui. Prin existența și răspunsul Lui, El transformă temerea de singurătate în liniște. Însă, El face acest lucru, nu datorită cerințelor capricioase și insistente ale omului, ci poate datorită cerințelor Înțelepciunii Divine. El dă fie ceea ce este solicitat sau ceva mai bun, fie nu dă nimic.

Mai mult, ruga este un act de adorare. Roadele actelor de adorare aparțin Vieții de Apoi. Cauzele împlinirii unui anumit fel de rugă și a unui anumit fel de ritual de adorare în această viață sunt timpurile lor, însă aceste cauze nu constituie obiectivele acestor rugi și rugăciuni. De exemplu, rugăciunea și ruga pentru ploaie sunt ritualuri de adorare. Iar vremea de secetă este timpul ei. De altfel, acea rugă și acel ritual de adorare nu sunt împlinite pentru a aduce ploaia. Dacă sunt îndeplinite numai cu această intenție, atunci ele nu sunt acceptate, pentru că nu sunt făcute cu devotament. Așa cum asfințirea soarelui este timpul pentru rugăciunea de seară, tot așa și eclipsele de soare și de lună sunt timpurile pentru îndeplinirea unor rugăciuni speciale numite ”Salatu-l Kusuf – Rugăciunea de eclipsă de soare” și ”Salatu-l Khusuf – Rugăciunea de eclipsă de lună”. Adică, odată cu învăluirea celor două semne clare ale zilei și ale nopții și pentru că iese în evidență o măreție divină, El își cheamă slujitorii la îndeplinirea unui fel de ritual de adorare la acele timpuri. Altfel, acea rugăciune – a cărei apariție și durată sunt deja cunoscute de astronomi – nu este pentru a anunța sfârșitul eclipselor soarelui și lunii.

În același mod, vremea de secetă este timpul rugăciunii pentru ploaie. Producerea calamităților și a lucrurilor dăunătoare reprezintă timpul special ale unor rugi, căci omul în acele timpuri își înțelege slăbiciunea în așa fel încât, prin rugă și prin implorare, se refugiază la Curtea Celui cu Putere Absolută.

Și chiar dacă acele calamități nu trec în ciuda multor rugi făcute, nu ar trebui spus: ”Ruga nu a fost acceptată”. Ar trebui mai bine spus: ”Timpul rugii nu s-a sfârșit încă.” Și dacă, prin bunătatea și generozitatea lui Allah Atotputernic, calamitatea este eliminată, înseamnă că timpul pentru acea rugăciune s-a terminat și a trecut.

Înseamnă că ruga este o taină a adorării. În ceea ce privește adorarea trebuie să fie făcută cu devotament, numai de dragul lui Allah. Ar trebui să se adăpostească numai la El, prin rugă, pentru a-și arăta neputința. Nu ar trebui să se amestece în ceea ce privește aspectele ce țin de statutul lui de Domn. Hotărârea și controlul asupra tuturor lucrurilor trebuie lăsate în seama Lui, astfel trebuie să se încreadă în Înțelepciunea Lui și să nu fie acuzat în ceea ce privește îndurarea.

Într-adevăr, ceea ce este stabilit prin claritatea versetelor limpezi, așa cum toate ființele oferă propria lor pomenire, propriile lor ritualuri de adorare specifice și îndeplinesc propria lor prosternare specială, tot așa toate aceste rugi se înalță de la întregul univers către Curtea Divină.

Ori prin limbajul abilității înnăscute – precum rugile tuturor plantelor – fiecare dintre acestea cer o formă de la Generosul Absolut și doresc o înfățișare în care se reflectă Numele Lui.

Ori prin limbajul nevoii înnăscute – precum rugile tuturor vietăților pentru toate nevoile esențiale, dincolo de puterea lor de obținere – astfel încât fiecare dintre ele cer de la Cel cu Generozitate Absolută, prin limbajul nevoii firești, o parte din necesitățile ce sunt un fel de hrană pentru continuitatea vieții lor.

Ori este prin limbajul necesității, astfel încât toate ființele cu suflet aflate la răscruce cer, adăpostindu-se complet la un protector necunoscut. Poate că se întorc către Domnul Cel Îndurător. În cazul în care nu există vreo obiecție, aceste trei tipuri de rugi sunt întotdeauna acceptate.

Al patrulea tip însă – cel mai cunoscut – este ruga noastră. Aceasta este de două feluri: prin fapte, adică prin starea noastră și din inimă, adică prin spusele noastre.

De exemplu: A lua în vedere cauzele este o rugă prin fapte.

Aducerea laolaltă a tuturor cauzelor nu este pentru a scoate rezultatul la iveală, ci poate este pentru a cere - prin limbajul stării - rezultatul, luând însăși de la Cel Drept o atitudine ce-L multumește.

De exemplu până și cultivarea unei ferme reprezintă ciocănirea la ușa comorii milosteniei. Acest tip de rugă prin fapte, pentru că este îndreptată către Numele și adresat Celui Generos și Absolut, este acceptată în majoritatea cazurilor.

Al doilea tip este de a te ruga prin spuse și din suflet. Este să ceri anumite lucruri pe care nu le poți avea. Cel mai important aspect, cel mai frumos obiectiv și cel mai dulce fruct al acesteia este: Omul care se roagă înțelege că există cineva care îi ascultă vocea inimii, poate ajunge peste tot cu mâna sa, îi poate îndeplini orice dorință, îi este milă de neputința sa și îi vine în ajutor la sărăcie.

Privește, o, tu, om sărăc și neputincios! Nu neglija un mijloc precum ruga, care este o cheie a comorii milosteniei și a unei puteri nemărginite. Agață-te de ea! Ridică-te spre cele mai înalte vârfuri ale umanității. Include în rugile tale rugile întregului univers, precum un sultan. Fii cel mai frumos model al creației universului, spunând: اِيَّاكَ نَس۟تَعٖينُ "...numai la Tine cerem ajutor” (), precum un credincios adevărat și un reprezentant general!

PARTEA A DOUA

Această parte conține Cinci Îndrumări cu privire la fericirea și tristețea omenească

[De vreme ce omul a fost creat cu cea mai frumoasă înfățișare și i-au fost date cele mai cuprinzătoare abilități, el a fost aruncat într-o arenă de încercări în care poate să urce sau să coboare, stație după stație, treaptă după treaptă și grad după grad, de la cele mai joase nivele până la cele mai ridicate nivele, de pe Pământ până la Tronul Divin și de la mărimea unei particule până la cea a Soarelui. El a fost trimis în această lume ca o minune a Puterii Divine, ca rezultat al creației și ca un miracol al Artei Divine în fața căruia au fost deschise două drumuri care conduc fie spre o creștere infinită, fie spre o decădere infinită. Vom explica acest înfricoșător mister al progresului sau declinului omului prin ”Cele Cinci Îndrumări”.]

PRIMA ÎNDRUMARE:

Omul are nevoie de majoritatea ființelor din univers și este legat de ele. Nevoile sale se întind în toate părțile lumii, iar dorințele lui se extind spre eternitate. Așa cum își dorește o floare, la fel își dorește și întreaga primăvară. La fel cum vrea o grădină, vrea de asemenea și Paradisul etern. Așa cum tânjește să-și revadă un prieten, la fel dorește să-L vadă pe Cel Frumos, Posesor al Măreției. Întocmai cum dorește să-și viziteze prietenul drag care locuiește în altă casă și are nevoie ca ușa acestei case să se deschidă pentru el, așa cum dorește să viziteze nouăzeci și nouă la sută dintre prietenii lui care au călătorit în lumea mormântului și astfel să fie salvat de separarea veșnică, tot așa el are nevoie să caute refugiu la adăpostul Celui cu Putere Absolută care va închide ușa acestei lumi imense și va deschide ușa Lumii de Apoi, care este un loc de expoziție al minunățiilor, să strângă această lume, punând și ridicând în locul ei Viața de Apoi.

Astfel, omul aflat în această poziție, nu-l poate adora cu adevărat decât pe Cel în mâinile căruia se află soarta tuturor lucrurilor, Cel care stăpânește întreaga existență, Cel care vede totul și este Omniprezent, care este Deasupra spațiului, liber de orice constrângere, mai presus de orice fel de greșeli și defecte, Cel Măreț, Atotputernic, Cel Îndurător, Cel cu Frumusețe Absolută, Cel Înțelept, Desăvârșitul, pentru că nevoile nesfârșite ale omului nu pot fi îndeplinite decât de Cel care posedă o știință fără limite și o putere nemărginită. Așadar, El este Singurul care merită adorarea.

Privește, o, omule! Dacă ești slujitorul Lui, poți câștiga un statut superior celorlalte creaturi. Dar dacă refuzi să-L venerezi, vei deveni un sclav decăzut în dizgrația neputinței. Dacă te bazezi pe ego-ul și puterea ta și abandonezi ruga și încrederea în El, te fălești și deviezi spre mândrie și lăudăroșenie, atunci vei decădea mai jos decât o albină sau o furnică în ceea ce privește bunătatea și creația, vei deveni mai neputincios decât un păianjen sau o muscă, iar în ceea ce privește răutatea și distrugerea, vei deveni mai greu decât un munte și mai dăunător decât ciuma.

Într-adevăr, o, omule! Posezi două laturi!

Prima latură este latura ta de creație, de existență, de bunătate, de statornicie și de acțiune, iar cealaltă este latura de distrugere, de a nu exista, de răutate, negativă și afectivă. În ceea ce privește prima latură, tu ești mai prejos decât o albină sau o vrabie și mai neputincios decât un păianjen sau o muscă. Iar în ceea ce privește a doua latură, tu poți depăși munții, pământul și cerurile. Tu poți căra o povară de care acestea fug și le provoacă o durere adevărată. Poți câștiga o sferă mai extinsă și mai vastă decât acestea. Pentru că, atunci când creezi ceva sau faci un lucru bun, poți să faci acest lucru numai până acolo unde poți ajunge cu mâna, sau poți atinge cu puterea bunătății și creativitatea ta. Iar dacă vrei să faci rău și să distrugi, atunci răutatea ta va copleși și distrugerea ta se va răspândi.

De exemplu, necredința implică răutate, distrugere, lipsă de sinceritate. Mai mult, acel singur păcat implică o insultă la adresa întregului univers, o falsificare a tuturor Numelor Divine și o trădare a întregii omeniri. Pentru că, aceste ființe au o poziție înaltă și o îndatorire importantă. Pentru că, ele sunt niște scrisori, niște oglinzi și niște funcționari ai Divinității.

Necredința le coboară pe ele de la rangul de oglinzi, funcționari oficiali și purtători de înțelesuri, la nivelul de inutilitate și simple jucării ale coincidenței. Și prin distrugerea morții și prin separare, îi înjosește la rangul de lucruri nesemnificative, de obiecte inutile și lipsite de valoare, sortite decăderii și descompunerii. Mai mult, prin negare, se insultă Numele Divine, ale căror inscripții, manifestări și frumuseți sunt observate în oglinzile tuturor creaturilor universului.

Necredința îl coboară pe cel care deține rangul de reprezentant al lui Allah pe pământ, care este o odă bine compusă a înțelepciunii, ce dezvăluie frumusețea Numelor divine în cel mai frumos mod și este un miracol evident al Puterii Divine precum o sămânță, ce conține toate însușirile unui copac etern și care, prin asumarea ”Responsabilității Supreme” crește pentru a fi mai înalt decât pământul, cerul și munții și câștigă astfel un rang superior îngerilor, la o poziție mai josnică și mai slabă, mai lipsită de putere decât cel mai neputincios și mai josnic animal. În plus îl decade la nivelul unui simplu portret, lipsit de sens, confuz și care se descompune rapid.

În concluzie: Sufletul poruncitor de rău, din punct de vedere al stricăciunii și răului, poate să comită crime nenumărate, dar în ceea ce privește creativitatea și bunătatea, puterea lui este extrem de mică și este parțială. Da, poate distruge o casă într-o zi, dar nu o poate reconstrui în o sută de zile.

Dar dacă renunță la egoism și caută bunătatea și succesul de la Cel Divin și refuză răutatea, distrugerea și bazarea pe suflet și caută iertarea și devine un adevărat sclav al lui Allah, atunci va fi obiectul versetului: يُبَدِّلُ اللّٰهُ سَيِّئَاتِهِم۟ حَسَنَاتٍ "... acestora le va schimba Allah faptele rele cu fapte bune..." () Posibilitatea nelimitată a lui de a face rău se va transforma în posibilitatea nelimitată de a face bine. Va dobândi valoarea ”Celei mai frumoase înfățișări” și va urca către cele mai mai înalte locuri.

Ia aminte, o, tu, omule nepăsător! Privește generozitatea și dărnicia Celui Atotputernic! Deși ar fi drept ca un păcat să se socotească cât o mie de păcate și o singură faptă bună să se socotească tot cât una sau deloc, El înregistrează un păcat ca unul singur și o faptă bună ca zece, câteodată ca șaptezeci, câteodată ca șapte sute și câteodată ca șapte mii. Așa că înțelege din această învățătură înțeleaptă că intrarea în acel Iad înfricoșător este ca pedeapsă pentru cele săvârșite, iar aceasta este însăși dreptatea, însă intrarea în Paradis este generozitate pură.

A DOUA ÎNDRUMARE:

Omul are două chipuri. Primul privește această lume, prin latura ego-ului său și celălalt privește Lumea de Apoi, prin latura adorării și a servitudinii față de Allah.

În ceea ce privește primul chip, el este o creatură neputincioasă, al cărui capital se restrânge, la o voință asupra căreia are o putere parțială de alegere precum un fir de păr, la o putere cu capacitate limitată, la o viață cu o flacără care se stinge rapid, la o existență de o clipită care trece imediat și un corp mic care se descompune rapid. Aflându-se în această poziție, omul, este și un individ slab și sensibil printre toate creaturile nenumărate care au fost prezentate în nivelurile universului.

În ceea ce privește al doilea chip și în special cel al slăbiciunii și a sărăciei ce se îndreaptă către adorare, omul este o ființă însemnată și cuprinzătoare. Aceasta deoarece Creatorul Preaînțelept a insinuat în natura omenească o infinită neputință și sărăcie, astfel încât el să fie o oglindă cuprinzătoare care reflectă manifestările nemărginite ale Milosteniei și Puterii Divine, dar și cele ale Bogăției și Dărniciei Lui.

Într-adevăr, omul seamănă cu o sămânță. Așa cum acestei semințe i s-au dat niște unelte spirituale și importante din partea Puterii și un program delicat și valoros din partea Destinului Divin, tot așa ea poate lucra sub pământ, poate ieși din acea lume îngustă, poate intra în lumea vastă a aerului, poate să ceară Creatorului, prin limbajul dispoziției ei, să fie un copac și să găsească o perfecțiune demnă de ea.

Dacă acea sămânță, din cauza unui temperament rău, folosește acele unelte spirituale pentru a atrage anumite substanțe dăunătoare din pământ, atunci ea va mucegăi și va putrezi fără rost în acea lume îngustă, într-un interval scurt.

Dar dacă acea sămânță folosește așa cum trebuie acele unelte spirituale, în conformitate cu comanda divină: فَالِقُ ال۟حَبِّ وَالنَّوٰى "Allah este Cel care face să se crape seminţele şi sâmburii." () va ieși din acea lume îngustă și va deveni un copac măreț cu roade; natura ei plăpândă ajungând să ia forma unui adevăr mare și universal.

În mod similar, naturaleții omului i s-au dat unelte importante și programe valoroase din partea Puterii și a Destinului Divin. Dacă omul folosește acele unelte spirituale pentru poftele sufletul său și pe plăceri minore, sub pământul acestei vieți lumești înguste, el va decădea și se va descompune asemeni acelei semințe stricate; va căra responsabilitatea pe umerii spiritului său nenorocos și va dispărea din această lume.

Dar dacă el hrănește sămânța capacității sale, în pământul adorării lui Allah, cu apa Islamului și cu lumina credinței în conformitate cu poruncile Coranului și își orientează propriile capacități spre adevăratele lor scopuri, fără îndoială că va deveni o sămânță valoroasă ce conține toate sistemele adevărului permanent și a copacului veșnic ce produce ramuri și muguri în lumea înfățișată și în Lumea mormântului.

De asemenea va constitui motivul nenumăratelor perfecțiuni și recompense în Lumea de Apoi și din Paradis și va deveni o mașină minunată și o sămânța binecuvântată și dădătoare de lumină a copacului acestui univers.

Într-adevăr, adevăratul progres este ca omul să îndrepte fețele inimii, spiritului, minții, chiar și a imaginației și a celorlalte puteri date lui spre viața eternă astfel încât fiecare în acestea să se ocupe de modul său propriu de adorare. Progresul nu este așa cum își imaginează oamenii cei rătăciți și anume să intre în viața acestei lumi cu toate detaliile ei și să guste din orice fel de plăcere a ei, chiar și pe cele mai înjosite, punând toate facultățile subtile ale omului – cum ar fi inima și mintea – la dispoziția sufletului poruncitor de rău care nu devine astfel un ajutor al acestuia, ci din contră este declin.

Am văzut acest lucru într-o viziune care poate fi descrisă prin următoarea pildă:

Mă duceam spre un oraș mare. Am observat că acel oraș avea palate mari. Privind la ușile unora dintre palate, am văzut locuri de distracție precum niște teatre pline de veselie și care atrăgeau atenția tuturor. M-am uitat cu atenție și am văzut că stăpânul acelui palat a venit la poartă, unde se juca cu câinele său și asista la joaca lui. Femeile purtau conversații dulci cu tineri străini, iar tinerele domnișoare se ocupau de organizarea jocurilor pentru copii. Până și portarul, ca și cum ar fi un actor, se comporta precum un comandant. Atunci am înțeles că interiorul acelui palat măreț era gol și obligațiile lor subtile rămăseseră neîndeplinite. Moralitatea lor decăzuse așa de mult încât se ajunsese la imaginea prezentă la poartă.

Apoi am mers mai departe și am dat de un alt palat. Acolo am văzut că la ușă stătea un câine credincios alături de un portar serios, dur și sobru. M-am întrebat: „De ce acolo era așa și de ce aici este așa?” Am intrat și am observat că înăuntru era veselie mare. Apartament peste apartament, oamenii acestui palat erau ocupați cu diferite îndatoriri subtile. Bărbații din primul apartament supravegheau administrarea și organizarea palatului. În apartamentele de sus, fetele dădeau lecții copiilor. Mai sus, femeile erau ocupate cu lucrări de artă fină și broderii frumoase. Și la ultimul etaj, îl vedeam pe domnul care stătea de vorbă cu sultanul și care era preocupat cu îndatoriri mărețe și speciale pentru a păstra liniștea poporului și pentru a garanta propriile realizări și progrese. De vreme ce ei nu mă vedeau, mă puteam plimba în voie fără să fiu oprit.

Apoi am ieșit și am văzut că în toate colțurile acelui oraș nu erau decât palate asemenea celor două. Am întrebat și au spus că: ”Acele locuri de veselie la ușă dar goale înăuntru aparțin necredincioșilor și celor rătăciți, iar celălalte aparțin credincioșilor onorabili.”

Apoi am mai găsit un palat într-un colț, care avea numele meu ”SAID” scris deasupra. Am devenit curios, m-am uitat mai atent și am avut impresia că-mi văd chipul pe el. Am țipat cu uimire totală, mi- am revenit și m-am trezit.

Îți voi spune ce reprezintă această viziune, fie ca Allah să facă să fie bine!

Acel oraș reprezintă viața socială a oamenilor și locul civilizației omenești. Acele palate reprezintă fiecare câte un om. Cetățenii acelor palate înfățișează simțurile și capacitățile omului, precum ochii, urechile, sufletul, spiritul și mintea, puterea furiei și a poftei sufletești. Fiecare simț al omului are o anumită îndatorire în ceea ce privește adorarea. Are plăceri particulare și dureri diferite. Sinele și capriciile, puterea furiei și a poftelor trupești sunt reprezentate de câine și de portar. Așadar, a face ca acele facultăți subtile să fie puse la dispoziția sufletului și a capriciilor sale și astfel să-și uite adevăratele îndatoriri, este cu siguranță declin și nu progres. Restul aspectelor le poți interpreta și de unul singur.

A TREIA ÎNDEMNARE:

În ceea ce privește actele și faptele sale și munca depusă de el, omul este un animal slab, o creatură neajutorată. Iar sfera manifestărilor și posesiunilor sale din această privință este așa de îngustă, încât dacă întinde mâna poate să le atingă. Până și animalele domestice, care au fost date omului, au luat o parte din neputința, neajutorarea și lenevia lui, astfel încât dacă sunt comparate cu suratele lor din sălbăticie, se vor observa mari diferențe. (Precum vitele și caprele domestice și vitele și caprele sălbatice).

Dar în ceea ce privește emoțiile, înțelegerile, ruga și implorarea, omul este un călător onorat în această lume. El a devenit un musafir al Celui Generos astfel încât s-au deschis înaintea lui comorile infinite ale Milei Sale și i-au fost puse în slujba sa creații minunate și servitori nenumărați. Și pentru a asigura recreerea, distracția și confortul acestui musafir a pregătit un loc așa de mare și de spațios încât diametrul său, adică din centru și până la cel mai îndepărtat punct, este la fel de lung și de lat cât poate să cuprindă cu ochii și cu imaginația sa.

Dar dacă omul se bazează pe ego și face din această viață un scop, este tentat să guste aceste plăceri temporare în timp ce se luptă să-și câștige traiul și ca urmare se va sufoca în acest loc strâmt și va pieri. Toate părțile corpului, simțurile și capacitățile vor depune mărturie împotriva lui în Ziua de Apoi și vor conduce la judecata lui.

Însă dacă el știe că este musafirul Celui Generos și își cheltuiește capitalul vieții lui în sfera permisiunii Lui, el va depune un efort plăcut și se va odihni în această sferă atât de largă, pentru a dobândi o viață eternă. Apoi se poate înălța până la cele mai înalte locuri. Iar toate părțile corpului și simțurile oferite omului vor fi mulțumite de el și vor depune mărturie pentru el în Ziua Judecății.

Desigur, toate aceste capacități minunate nu sunt oferite omului pentru această viață trecătoare, ci poate au fost oferite pentru o viață eternă foarte importantă. Pentru că, dacă comparăm omul cu animalele, putem vedea că omul este de o sută de ori mai bogat decât ele din punct de vedere al părților corpului și a simțurilor lui. Dar în ceea ce privește plăcerile pământești și viața animalică, el decade de o sută de ori mai mult. Deoarece, pentru fiecare plăcere primită, el resimte o durere de o mie de ori mai mare. Durerile trecutului, fricile viitorului și întristarea pricinuită de pierderea fiecărei plăceri îi strică bucuria și îi lasă o amprentă în acea plăcere.

Însă, animalele nu sunt așa. Ele primesc plăceri fără dureri și bucuri fără tristeți. Nici durerile trecutului și nici fricile viitorului nu le pot face să sufere și nu le înfricoșează. Trăiesc o viață liniștită, dorm și Îi mulțumesc Creatorului.

Înseamnă că, dacă omul care a fost creat cu cea mai frumoasă înfățișare își va restrânge scopul numai la această viață lumească, - în ceea ce privește capitalul, cu toate că este mai presus de o sută de ori decât animalele -, el va decădea de o sută de ori mai prejos decât o vrabie. Am explicat acest lucru într-un alt loc, printr-o pildă și fiindcă a venit vorba, o voi spune din nou. Era așa:

Un om i-a dat slujitorului său zece bani de aur și i-a spus să meargă să-i facă un rând de haine dintr-un anumit material. Celui de-al doilea slujitor i-a dat o mie de bani de aur și o hârtie cu niște inscripții pe care i-a vârât-o în buzunar și l-a trimis la piață. Primul slujitor, cu cei zece bani a cumpărat haine frumoase făcute din cel mai bun material. Al doilea slujitor, fiind prostănac și privindu-l pe primul slujitor, necitind instrucțiunile puse în buzunar, a intrat într-un magazin, a plătit o mie de bani și a luat un rând de haine. Iar vânzătorul necinstit i-a dat hainele făcute din cel mai necalitativ material. Apoi acel slujitor ghinionist a venit în fața stăpânului său care l-a certat aspru și, ca urmare, i-a dat o pedeapsă dureroasă. Așadar, chiar și cel mai neinteligent om poate să înțeleagă că cei o mie de bani dați celui de-al doilea slujitor nu erau pentru a cumpăra un rând de haine, ci poate pentru a încheia o afacere importantă.

În același fel, fiecare membru al corpului și fiecare simț subtil oferit omului i-au fost date de o sută de ori mai mult decât le-au fost oferite animalelor. Deci unde sunt capacitățile și membrele omului, precum ochii, care pot vedea toate nivelele frumuseții, și simțul gustului, care poate distinge toate particularitățile feluritelor mâncăruri, inteligența, care poate vedea numeroasele detalii subtile ale realității, și inima, care tânjește după toate nivelele perfecțiunii? Și unde sunt membrele și capacitățile extrem de simple ale animalelor care sunt dezvoltate până la unu sau două nivele? Numai că există o anumită diferență și anume că animalul posedă o parte diferită, specială pentru specia din care face parte și este mai dezvoltată decât la celelalte animale, iar această dezvoltare este o particularitate a lui.

Taina care se află la baza bogăției omului în ceea ce privește capacitățile lui este aceea că simțurile și sentimentele lui au fost dezvoltate și extinse foarte mult datorită rațiunii și a gândirii. Și din pricina multitudinilor de nevoi el a fost înzestrat cu foarte multe tipuri de simțuri. Astfel a căpătat o multitudine de simțuri de diferite feluri. Iar datorită naturaleții sale complexe, omului i-au fost date numeroase dorințe care au condus mai apoi spre numeroase scopuri. Și datorită multitudinilor sarcinilor sale, pricinuite de naturalețe, părțile și simțurile sale s-au extins mult. Iar datorită faptului că el a fost creat cu o capacitate naturală de a îndeplini orice fel de act de adorare i-au fost date abilitățile complexe ale tuturor semințelor desăvârșirii.

Deci, această bogație a capacităților și abundența de capital nu a fost dată cu siguranță pentru a se preocupa de această viață lumească temporară. Mai degrabă, îndatorirea fundamentală a omului este să-și îndeplinească obligațiile, care privesc către obiective fără de limite, să-și proclame neputința, sărăcia și defectele sub forma supunerii, să depună mărturie față de pomenirilor aduse de creaturi urmărindu-le cu o privire amplă și să aducă mulțumiri observând printre toate binecuvântările, susținerea Celui Milostiv și să contempleze privind miracolele Puterii Divine asupra creațiilor Sale.

O, tu, omule care adori și care iubești această viață lumească și care nu înțelegi secretul din ”cea mai frumoasă înfățișare”. Vechiul Said a văzut realitatea vieții lumești într-o viziune, care l-a transformat în Noul Said. Ascultă această pildă:

M-am văzut pe mine; eram un călător. Mergeam pe un drum lung. De fapt, eram trimis. Cel care era stăpânul meu îmi dădea o sumă de bani, treptat, din cei șaizeci de bani de aur care îi alocase pentru mine. Iar eu, cheltuindu-i, am ajuns într-un han plin de distracții de tot felul. Într-o singură noapte, am cheltuit în acel han zece bani de aur pe jocuri de noroc, distracție și petrecere și ca urmare dimineața am rămas fără niciun ban. Nu făcusem nicio afacere și nici nu am putut să iau marfă pentru locul unde trebuia să ajung. Tot ce-mi rămăsese din banii mei erau păcatele și durerile, iar de la petreceri, rănile și tristețea.

În timp ce eram în această stare deplorabilă, deodată a apărut un om care mi-a spus:

”Ai cheltuit toți banii și acum meriți să fii pedepsit. Vei merge spre destinația ta falit și cu mâinile goale. Dar dacă ai minte, ușa căinței este deschisă. Când vei primi cei cincisprezece bani de aur care au mai rămas, păstrează jumătate din ei, ca rezervă. Adică cumpără unele lucruri care-ți sunt necesare pentru locul unde vrei să mergi.” Am văzut că sufletul meu nu este de acord. A spus: ”O treime.” Din nou sufletul meu nu a fost de acord. A spus: ”O pătrime.” Am observat că sufletul meu nu se poate delăsa de viciile lui, ca urmare acel omul s- a întors furios și a plecat.

Dintr-o dată, totul s-a schimbat. Am văzut că mă aflam într-un tren, care mergea cu o viteză foarte mare, într-un tunel, ca și cum ar coborî pe verticală. Am început să mă îngrijorez. Dar ce puteam să fac căci nu exista nicio ușă de scăpare. Surprinzător, flori atractive și fructe gustoase apăreau de ambele părți ale trenului. Iar eu, precum un prost, le-am privit și am întins mâna, încercând să rup acele flori și să culeg acele fructe. Numai că acele flori și fructe aveau țepi care mi-au sfâșiat mâinile și mi le-a făcut să sângereze. Și din cauza vitezei trenului, mâinile mele au fost rupte. Prețul care l-am plătit pentru ele a ajuns prea scump.

Dintr-o dată un conductor mi-a spus: ”Dă-mi cinci bani îți voi da câte fructe și flori vrei. Pentru cinci bani pierzi o sută de bani din cauza rănilor de pe mâinile tale. Și există și o pedeapsă, și anume că nu poți rupe fără permisiune.”

Deodată plictisit și cu gândul la când vom ieși din tunel mi-am scos capul pe geam și am privit înainte. Am văzut că în locul porții tunelului erau numeroase găuri. Din acel tren lung, oameni erau aruncați în acele găuri. Am văzut o gaură chiar în fața mea. În cele două părți ale găurii, erau două pietre de funerariu. M-am uitat mai atent. Pe o piatra era scris cu litere mari numele ”SAID”. Cu regret și uimire am spus: ”Vai de mine!”. Și am auzit dintr-o dată vocea acelui om care mă povățuise la acel han.

A spus: ”Ți-a venit mintea la cap?” Am spus: ”Da, mi-a venit. Dar nu mai am putere și nici speranță...” A spus: ”Căiește- te! Încrede-te!”

M-am conformat. Vechiul Said a dispărut. M-am revăzut ca noul Said.

Aceasta a fost viziunea mea – Allah să facă să fie bine – și voi interpreta una sau două aspecte din ea, restul interpretează-le tu singur.

Călătoria reprezintă drumul care trece prin lumea spiritelor, prin uterul mamei, tinerețe, bătrânețe, mormânt, viața intermediară, învierea după moarte și trecerea peste Podul „Sirat” spre eternitate. Cei șaizeci de bani de aur sunt cei șaizeci de ani din viață, astfel încât atunci când am avut această viziune mi-am închipuit că am patruzeci și cinci de ani. Nu mai aveam nicio garanție, iar restul de cincisprezece ani, am fost sfătuit de un elev sincer al Coranului cel Sfânt să îmi petrec jumătate din ei muncind pentru Ziua de Apoi. Locul de distracții pentru mine era Istanbulul. Trenul reprezenta timpul, iar fiecare vagon reprezenta un an. Tunelul reprezenta viața lumească. Florile și fructele pline de spini erau plăcerile ilicite și distracțiile interzise ce cauzau durere, gândindu-mă că trecerea rapidă și separarea lor îmi răneau inima, făcând-o să sângereze. Mai mult, îmi provocau și chin.

Conductorul trenului mi-a spus: ”Dă-mi cinci bani. Îți voi da câte dorești din ele.” Înțelesul lor este că: ”Plăcerile și relaxarea pe care omul le primește în urma îndeplinirii de fapte bune, în sfera a ceea ce este legal, îi sunt suficiente. Nu are nevoie să se atingă de păcat.” Restul părților le poți interpreta și singur.

A PATRA ÎNDEMNARE:

Omul se aseamănă în acest univers cu un copil delicat și drăgălaș. Posedă o mare putere în slăbiciune și o mare forță în neputință, pentru că cele existente au fost supuse lui, datorită puterii slăbiciunii și forței neputinței.

Dacă omul își înțelege slăbiciunea și se roagă prin vorbe, fapte și conduită și recunoscându-și slăbiciunea, cere ajutor, pe lângă faptul că el devine mulțumitor pentru această supunere, este și călăuzit spre ceea ce și-a propus pentru a-și atinge scopurile, căci în caz contrar nu poate să realizeze nici măcar o zecime dacă s-ar baza pe propria lui putere. Numai că el, uneori își asumă din greșeală, rezultatul primit în urma împlinirii rugii prin limbajul stării, asupra propriei puteri.

De exemplu, puterea slăbiciunii unui pui de găină face ca găina să atace leul. Puiul nou-născut al leului face ca acel leu înfiorător și flămând să i se subjuge lui, rămânând flămând, în timp ce puiul este sătul. Privește această putere în slăbiciune și manifestare a Milosteniei Divine, care merită să fie observate!

Așa cum un copil, prin plânset, dorință sau privirii nefericite, poate să facă să i se subjuge cineva mai puternic și are atât de mare succes în obținerea a ceea ce vrea;

în caz contrar nefiind capabil să obțină nici a mia parte din ea nici macăr dacă ar fi avut o putere de o mie de ori mai mare. Altfel spus, de vreme ce slăbiciunea și neputința exercită compasiune și protecție pentru el, copilul poate să subordoneze un erou în fața lui numai cu un singur degețel. Dacă acest copil neagă această compasiune și acuză protecția și cu o purtare prostească și cu mândrie afirmă: ”Eu subordonez aceasta cu propria mea putere!”, bineînțeles că va fi pălmuit.

Așa și omul, asemenea lui Qarun, care demonstrează ingratitudine, tăgăduiește Milostenia Creatorului și acuză Înțelepciunea Lui, spunând:

اِنَّمَٓا اُوتٖيتُهُ عَلٰى عِل۟مٍ, adică: ”Mie mi s-a dat ceea ce am numai pentru ştiinţa pe care eu o stăpânesc!” () , cu siguranță că va fi pedepsit.

Adică, dacă spune: ”Eu fac acest lucru cu știința mea și câștig acest lucru cu cunoașterea mea.”, cu siguranță că merită să fie pedepsit.

Acest lucru înseamnă că acel faimos sultanat al omenirii, progresele ei și realizările civilizației care se observă au fost subordonate lui nu prin atracția, cucerirea sau combaterea lor, ci poate i s-au supus lui tocmai datorită slăbiciunii lui și el a fost ajutat tocmai datorită neputinței lui și i s-a făcut bine tocmai datorită sărăciei lui și a fost inspirat tocmai datorită ignoranței lui și a fost tratat cu generozitate tocmai datorită nevoilor lui. Și motivul acelui sultanat nu este cauzat de puterea și capacitatea cunoașterii, ci poate de compasiunea și clemența Stăpânului și Milostenia și Cunoașterea Divină, astfel încât a subordonat lui lucrurile. Într-adevăr ceea ce-l îmbracă pe om în mătasea făcută de un vierme mic, care este învins până și de un scorpion chior sau un șarpe fără picioare, și îl hrănește cu mierea unei insecte veninoase nu este puterea lui, ci poate supunerea în fața Stăpânului și generozitatea Celui Milostiv, care sunt fructele slăbiciunii lui.

O, omule! De vreme ce aceasta este realitatea, renunță la ignoranță și egoism. Și în Curtea Divină, prin limbajul căutării ajutorului, anuntă-ți slăbiciunea și neputința și, prin limbajul rugii și a implorării, proclamă-ți sărăcia și nevoia și arătă că ești credinciosul Lui, spunând:

حَس۟بُنَا اللّٰهُ وَنِع۟مَ ال۟وَكٖيلُ "Ne este de ajuns [ajutorul lui] Allah şi El este Cel mai bun ocrotitor al nostru!" () și apoi înalță-te.

De asemenea: ”Nu spune că eu sunt un nimeni. Ce importanță am eu astfel încât Cel Înțelept Absolut să facă să mi se supună acest univers și să mi se ceară mie o mulțumire generală?”

deoarece cu siguranță, nu valorezi nimic, în ceea ce pivește sufletul și înfățișarea ta, însă cu privire la îndatorirea și rangul tău, tu ești un observator atent al acestui magnific univers, o limbă cuvântătoare elocventă în ceea ce privește existența plină de înțelepciune, un cititor înțelegător al cărții universului, un observator uimit al acestor creaturi care aduc preamăriri și un maiestru plin de respect al acestor ființe care sunt într-o stare de supunere totală.

Într-adevăr, o, omule! În ceea ce privește fizicul tău ești precum plantele și în ceea ce privește sufletul tău animalic, ești precum o particulă surdă, o bucățică plină de dispreț, o ființă nevoiașă, un animal neputincios, astfel că, atunci când ești aruncat în valurile curgătoare ale creaturilor, te rostogolești și te îndepărtezi; însă tu, în ceea ce privește latura umană, care se completează cu strălucirea credinței, ce cuprinde lumina iubirii divine și cu educația dătătoare de lumină a Islamului, ești precum un sultan în statutul tău de rob, ești universal în particularitatea ta și ești un univers în minusculozitatea ta. Mai mult, ai un statut atât de măreț în tot disprețul tău și ești un supraveghetor al unei sfere atât de întinse și atât de înalte încât poți spune: ”Domnul meu este Cel Milos, Milostivul. A făcut această lume o casă pentru mine. Luna și Soarele sunt lumina acelei case, a făcut primăvara un buchet de trandafiri, vara o masă de binecuvântări și animalele le-a făcut să-mi fie servitori. Iar plantele le-a creat să fie podoabe în casa mea.”

În concluzie, dacă tu asculți de sufletul tău și de satana, vei decădea la cel mai de jos nivel. Dacă asculți de adevăr și de Coran, vei urca până la cele mai înalte nivele, vei deveni cel mai frumos model al universului.

A CINCEA ÎNDEMNARE:

Omul a fost trimis în această lume ca un musafir, ca un funcționar și a fost înzestrat cu abilități importante. Și din acest motiv, i s-au încredințat îndatoriri însemnate. Și pentru ca omul să facă față acestor scopuri și sarcini, a fost supus la încurajări puternice și avertizări severe. Sarcinile omenești și fundamentele adorării, care au fost explicate pe îndelete în alte părți, le vom analiza aici, rezumându-le, până când se va înțelege secretul ”Celei mai frumoase înfățișări”.

Omul, de îndată ce vine pe lume posedă ”două aspecte” ale adorării. Primul aspect este adorarea și meditația în absența Celui Adorat. Celălalt aspect este adorarea și ruga în prezenta Lui și adresarea Lui în mod direct.

Primul aspect este acela de a urmări cu uimire, desăvârșirea și frumusețea acestui univers prin a crede și a te supune Stăpânului acestuia.

Apoi este să proclami și să anunți artele unice care constau în inscripțiile Numelor Divine și să le expui și altora.

Apoi este să măsori, pe scara percepției, bijuteriile Numelor Divine, care sunt precum niște comori ascunse și să le confirmi valoarea lor cu discernământul inimii.

Apoi să studiezi și să meditezi cu uimire la paginile ființelor și frunzelor cerurilor și pământului, care sunt precum niște scrisori ale condeiului puterii.

După aceea, să observi frumusețile și arta subtilă în creaturile acestui univers și să îndrăgești cunoașterea Creatorului Absolut și să tânjești să urci până la Creatorul Perfect și să-I primești favorurile.

Al doilea aspect: Acesta este locul prezenței și a comunicării, unde omul trece de la rezultate la Cel care le-a cauzat și vede că un Creator Preamăreț vrea să se facă cunoscut și să se prezinte prin propriile miracole ale creației Sale și el, la rândul său, Îi răspunde cu credință și cunoaștere.

Apoi vede că un Stăpân Milostiv dorește să se facă iubit prin roadele frumoase ale Milosteniei Lui și în ceea ce-l privește pe om, acesta se face îndrăgit față de El, prin restrângerea iubirii și a adorării numai Lui.

Apoi vede că un Creator Generos îl hrănește cu deliciile recompenselor materiale și spirituale și, în schimb, el Îi oferă mulțumiri și-L preamărește prin acțiuni, comportament, vorbe, și în măsura în care poate, cu toate simțurile și capacitățile sale.

Apoi vede că un Stăpân Glorios și Măreț Își reflectă puterea și perfecțiunea, gloria și frumusețea în oglinda acestor creaturi și atrage atenția asupra lor. Iar el declară: ”Allahu Ekber, Subhanallah – Allah este Cel Măreț, Lăudat fie El!” și se prosternează, arătându-și slăbiciunea cu dragoste și uimire.

Apoi vede că un Posesor al Bogățiilor Absolute Își dezvăluie comorile și bogățiile nenumărate cu o generozitate absolută, iar el, lăudându-L și preamărindu-L, le dorește și le cere.

Apoi vede un Creator Generos care a făcut suprafața pământului o expoziție unde Își etalează toate operele de artă ale Sale, iar el își exprimă aprecierea spunând: ”Mașaallah – Cum a dorit Allah!”, admirația, spunând: ”Barakallah – Allah fie slăvit!” și uimirea, spunând: ”Allahu Ekber – Allah este Cel Măreț!”

Apoi vede că în palatul din univers, Cel Unic a ștampilat toate creaturile cu semnături inimitabile ale unicității Sale, cu timbrele, sigiliile și cifrele proprii Lui. Și imprimă semnele Unicității Sale și ridică stindardul Unicității în fiecare regiune a acestei lumi, proclamându-și Divinitatea. Iar în ceea ce-l privește pe om, acesta răspunde cu recunoștință, credință, proclamarea Unicității, supunere, mărturie și adorare.

Așadar, prin astfel de adorări și contemplări, el devine un om adevărat și demonstrează că are cea mai frumoasă înfățișare. Și prin dorința credinței, devine un reprezentat de nădejde al lui Allah, demn de amanetul primit.

O, tu, om nepăsător care ai fost creat cu cea mai frumoasă înfățișare și care decazi în cele mai joase locuri din cauza alegerii tale nepotrivite. Ascultă-mă. Și eu ca și tine, în beția tinereții și din pricina nepăsării, vedeam lumea ca fiind frumoasă și drăgălașă. Iar în momentul în care m-am trezit în dimineața bătrâneții, am văzut cât de urâtă poate fi fața acestei lumi care nu a fost îndreptată către Lumea de Apoi. Și pentru a vedea cât de frumoasă este adevărata față, care privește spre Lumea de Apoi, privește Cele două tabele din Cel de- al șaptesprezecelea Cuvânt, a doua stație.

Prima tabelă descrie realitatea oamenilor nepăsători, pe care cu mult timp în urmă, i-am văzut, fără a fi beat, prin vălul nepăsării așa cum o văd cei rătăciți.

A doua tabelă indică realitatea lumii oamenilor călăuziți. L-am lăsat în forma scrisă cu mult timp în urmă. Seamănă a poezie, dar nu este poezie...

سُب۟حَانَكَ لَا عِل۟مَ لَنَٓا اِلَّا مَا عَلَّم۟تَنَٓا اِنَّكَ اَن۟تَ ال۟عَلٖيمُ ال۟حَكٖيمُ

رَبِّ اش۟رَح۟ لٖى صَد۟رٖى ۝ وَيَسِّر۟ لٖٓى اَم۟رٖى ۝ وَاح۟لُل۟ عُق۟دَةً مِن۟ لِسَانٖى ۝ يَف۟قَهُوا قَو۟لٖى

اَللّٰهُمَّ صَلِّ وَ سَلِّم۟ عَلَى الذَّاتِ ال۟مُحَمَّدِيَّةِ اللَّطٖيفَةِ ال۟اَحَدِيَّةِ شَم۟سِ سَمَاءِ ال۟اَس۟رَارِ وَ مَظ۟هَرِ ال۟اَن۟وَارِ وَ مَر۟كَزِ مَدَارِ ال۟جَلَالِ وَ قُط۟بِ فَلَكِ ال۟جَمَالِ اَللّٰهُمَّ بِسِرِّهٖ لَدَي۟كَ وَ بِسَي۟رِهٖ اِلَي۟كَ اٰمِن۟ خَو۟فٖى وَ اَقِل۟ عُث۟رَتٖى وَ اَذ۟هِب۟ حُز۟نٖى وَ حِر۟صٖى وَ كُن۟ لٖى وَ خُذ۟نٖى اِلَي۟كَ مِنّٖى وَ ار۟زُق۟نِى ال۟فَنَاءَ عَنّٖى وَ لَا تَج۟عَل۟نٖى مَف۟تُونًا بِنَف۟سٖى مَح۟جُوبًا بِحِسّٖى وَاك۟شِف۟ لٖى عَن۟ كُلِّ سِرٍّ مَك۟تُومٍ يَا حَىُّ يَا قَيُّومُ يَا حَىُّ يَا قَيُّومُ يَا حَىُّ يَا قَيُّومُ وَ ار۟حَم۟نٖى وَار۟حَم۟ رُفَقَائٖى وَ ار۟حَم۟ اَه۟لَ ال۟اٖيمَانِ وَ ال۟قُر۟اٰنِ اٰمٖينَ يَا اَر۟حَمَ الرَّاحِمٖينَ وَ يَا اَك۟رَمَ ال۟اَك۟رَمٖينَ

وَ اٰخِرُ دَع۟وٰيهُم۟ اَنِ ال۟حَم۟دُ لِلّٰهِ رَبِّ ال۟عَالَمٖينَ

---

Yirmi İkinci Söz ⇐ | Sözler | ⇒ Yirmi Dördüncü Söz

---