Al Douăzeci Și Treilea Cuvânt

Acest „cuvânt” este format din două părți

بِسْمِ اللّٰهِ الرَّحْمٰنِ الرَّح۪يمِ

لَقَد۟ خَلَق۟نَا ال۟اِن۟سَانَ فٖٓى اَح۟سَنِ تَق۟وٖيمٍ ۝ ثُمَّ رَدَد۟نَاهُ اَس۟فَلَ سَافِلٖينَ ۝ اِلَّا الَّذٖينَ اٰمَنُوا وَ عَمِلُوا الصَّالِحَاتِ

Bismillahir-Rahmanir-Rahim (În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător) ”Noi l-am creat pe om cu cea mai frumoasă înfățișare / Apoi îl întoarcem pe el în locul cel mai de jos, / Fără de aceia care cred și împlinesc fapte bune, ...” ()

PARTEA ÎNTÂIA

În următoarele ”Cinci puncte” vom explica cinci dintre miile de virtuți ale credinței.

PRIMUL PUNCT:

Prin lumina credinței, omul atinge cel mai înalt punct și dobândește o valoare demnă de Paradis. Și prin negura necredinței, el coboară la cel mai de jos punct și decade la o poziție demnă de Iad. Deoarece credința îl conectează pe om cu Creatorul Glorios. Credința este precum o apartenență. Astfel, prin credință, omul dobândește valoare, datorită virtuții artei divine și inscripțiilor Numelor divine, care sunt evidente asupra lui. Necredința rupe apartenența și ca urmare a acestei ruperi, arta divină este ascunsă. Astfel, valoarea lui se manifestă doar prin materie. Iar această materie, de vreme ce este precum o viață animalică tranzitorie, temporară și trecătoare, valoare ei este practic nulă.

Vom explica acest mister printr-o parabolă.

De exemplu, printre lucrările făcute de oameni, valoarea materialelor folosite și valoarea artei în sine este diferită. Uneori sunt egale, uneori materialul este mai valoros, și câteodată, se întâmplă ca dintr- un material valorând o monedă de cinci bani să se regăsească o operă valorând cinci lei. Și poate că uneori, o operă de artă antică în valoare de un milion de lei este făcută dintr-un material de nici măcar cinci bani.

Dacă această operă de artă este expusă într-o piață de antichități, fiind atribuită unui artist renumit și talentat și este prezentat atât artistul cât și opera, atunci ea poate fi vândută pentru un milion de lei. Dar dacă este expusă în piața fierarilor lipsiți de delicațe, singurul preț pe care îl va primi va fi contravaloarea de cinci bani a metalului.

Astfel, omul este precum o operă de artă antică a lui Allah Preaînaltul. El este cel mai subtil și mai grațios miracol al Puterii Sale, ce a fost creat precum un specimen minuscul al universului, în care se reflectă și se manifestă toate Numele Sale și inscripțiile lor.

Dacă lumina credinței intră în el, toate inscripțiile pline de semnificație scrise pe el pot fi citite cu acea lumină. Credinciosul le citește cu conștiință și, prin acea apartenență, face să fie citite și de alții. Adică, arta divină din om devine evidentă prin astfel de sensuri: ”Eu sunt creația, opera de artă și manifestările de milostenie și grație ale Celui Glorios.” Cu alte cuvinte, credința, care constă în apartenența la Creator, scoate la iveală toate valorile operei de artă aflate în om. Valoarea omului este în funcție de acea artă divină și în funcție de virtutea de a fi o oglindă a Celui Etern Implorat. În această situație și datorită acestui fapt, acel om nesemnificativ devine un invitat al lui Allah și un musafir demn de Raiul Lui, deasupra tuturor creaturilor.

Dacă necredința, care constă în ruperea apartenenței, intră în om, toate acele inscripții semnificative ale Numelor Divine se cufundă în întuneric și nu pot fi citite. Căci, dacă Creatorul este uitat, aspectele spirituale care indică spre El, nu vor fi înțelese, ba chiar vor fi de-a dreptul inversate și ca urmare, majoritatea acelor arte sublime și inscripții semnificative se vor ascunde. Restul, care poate fi văzut cu ochiul, va fi atribuit unor cauze umile, naturii sau coincidenței și va fi dat uitării. Astfel, în timp ce erau diamante strălucitoare, acestea se vor transforma în piese de sticlă neinspirate. Importanța sa se va rezuma numai la ființa lui fizică, animalică. Așa cum am spus, scopul materiei și rezultatul ei este să trăiască o viață scurtă și parțială știindu-se că este cel mai nepuntincios, cel mai neajutorat și cel mai jalnic animal sortit descompunerii și disparitiei. Tot așa, și necredința distruge natura umană, transformând diamantul în cărbune.

AL DOILEA PUNCT:

Așa cum credința, care este lumină și îl iluminează pe om și face să fie lizibile toate inscripțiile Celui Veșnic Implorat inscripționate pe el, tot așa iluminează universul și salvează trecutul și viitorul de întuneric. V om explica acest mister printr-o pildă, care mi s-a arătat într-o reflectare, și care se referă la unul dintre sensurile versetului:

اَللّٰهُ وَلِىُّ الَّذٖينَ اٰمَنُوا يُخ۟رِجُهُم۟ مِنَ الظُّلُمَاتِ اِلَى النُّورِ "Allah este ocrotitorul celor care cred; El îi scoate din întunecimi la Lumină..." () și este în felul următor:

Într-o reflectare, am văzut doi munți măreți, aflați unul în fața celuilalt. Între ei se afla un pod copleșitor. Sub pod era o vale foarte adâncă. Iar eu mă aflam pe acel pod. Lumea era învăluită de întuneric și de beznă densă din toate părțile. M-am uitat în partea dreaptă și am văzut un cimitir mare, acoperit de întuneric fără sfârșit. De fapt mi-am închipuit. M-am uitat în stânga și mi-am imaginat că se pregăteau, în mijlocul valurilor întunecimii, furtuni violente și calamități terifiante. M-am uitat sub pod și mi-am imaginat că văd o prăpastie adâncă. Pentru a scăpa de această întunecime copleșitoare nu aveam decât un felinar de buzunar lipsit de putere. Folosindu-l, priveam cu ajutorul luminii lui palide. Mi s- a arătat o situație îngrozitoare. De-a lungul podului, în fața mea, au apărut niște lei, monștrii și dragoni atât de înfiorători, încât mi-am spus: ”De n-aș fi avut la mine acest felinar și de nu aș fi văzut această nenorocire.” În orice direcție aș fi îndreptat acel felinar vedeam aceeași nenorocire. Am exclamat: ”Nu se poate! Felinarul ăsta îmi aduce numai necazuri.” M-am înfuriat, am azvârlit felinarul pe jos și l-am spart. Dar, parcă prin zdrobirea felinarului, aș fi pornit comutatorul unei lămpi electrice uriașe și aș fi făcut ca întreaga lume să se lumineze și, brusc, să scape de întuneric. Totul a fost iluminat de lumina lămpii și s-a văzut cum era în realitate.

Am descoperit că podul pe care l-am văzut era o șosea aflată într-o vale netedă. Cimitirul vast pe care l-am văzut în dreapta mea mi-am dat seama că, de fapt, erau niște grădini verzi, frumoase de sus până jos, în care aveau loc adunări de adorare, supunere, lecții și pomeniri ale lui Allah, făcute sub conducerea unor oameni iluminați. Imaginile din stânga pe care mai înainte le văzusem a fi prăpăstii și piscuri furtunoase și înspăimântătoate, apăreau acum precum niște locuri pentru ospăț împodobite, drăguțe și atrăgătoare, aflate în spatele munților, locuri de promenadă frumoase și spații de recreere minunate. Și creaturile pe care le consideram terifiante, precum monștrii, dragonii, erau de fapt animale domestice, precum cămilele, boii, oile și caprele. Am spus:

الحمد للّه علَى نور اْلايمان Slavă lui Allah pentru lumina credinței”, apoi am recitat versetul: اَللّٰهُ وَلِىُّ الَّذٖينَ اٰمَنُوا يُخ۟رِجُهُم۟ مِنَ الظُّلُمَاتِ اِلَى النُّورِ "Allah este ocrotitorul celor care cred; El îi scoate din întunecimi la Lumină..." () și m-am trezit din viziunea mea.

Cei doi munți sunt începutul și sfârșitul vieții... Adică această viață și lumea din mormânt. Podul reprezintă drumul vieții. Partea dreaptă reprezintă trecutul, iar partea stângă viitorul. Torța înfățișează ego-ul uman, egoist, care se bazează pe ceea ce știe și nu ține seama de revelația cerească. Animalele monstroase pe care mi le imaginasem erau evenimentele și creaturile ciudate din această lume.

Așadar, omul, care se bazează pe ego-ul său, care decade în întunericul nepăsării și care este încercat de obscuritatea rătăcirii, se aseamănă cu prima stare din viziunea mea, astfel încât, el privește trecutul prin cunoștințele sale insuficiente și amestecate cu date înșelătoare și este reprezentat de acel felinar ca fiind un cimitir imens și vede într-o beznă îmbibată cu non-existență. Mai mult, vede viitorul ca o lume sălbatică, extrem de furtunoasă și bazată pe coincidențe. Și pe fiecare dintre evenimentele și creaturile ce nu sunt decât niște funcționari al Celui Atotînțelept și Îndurător, le vede precum niște monștri înfricoșători. Astfel sunt ilustrați prin versetul: وَالَّذٖينَ كَفَرُٓوا اَو۟لِيَٓاؤُهُمُ الطَّاغُوتُ يُخ۟رِجُونَهُم۟ مِنَ النُّورِ اِلَى الظُّلُمَاتِ "... în vreme ce acelora care nu cred le sunt ocrotitori Taghuţii, care-i scot de la Lumină la întunecimi..." ()

Dar, dacă omul este binecuvântat cu călăuzirea divină, credința îi intră în suflet, distruge tirania faraonică din sufletul său și ascultă Cartea lui Allah, atunci el seamănă cu a doua stare din viziune. Astfel, dintr-o dată universul va lua culoarea zilei și se va umple de lumina divină și lumea va citi versetul: اَللّٰهُ نُورُ السَّمٰوَاتِ وَال۟اَر۟ضِ "Allah este lumina cerurilor şi a pământului." () Atunci, el vede cu ochiul inimii că trecutul nu este un cimitir mare, ci poate un loc în care grupuri de suflete purificate ce, în fiecare secol, își îndeplinesc îndatoririle de adorare sub conducerea unui profet sau a unui apropiat a lui Allah, după finalizarea sarcinilor vieții, rostesc ”Allahu Ekber” (Allah este Măreț) și zboară către sălașurile înalte și trec spre partea viitorului.

El privește în partea stângă și observă din depărtare, prin lumina credinței, că în spatele transformărilor din mormânt și din Lumea de Apoi, se află locuri de bucurie ale Celui Milostiv, imense precum munții, sub forma unor palate binecuvântate în grădinile Paradisului. Apoi realizează că furtunile și cutremurele nimicitoare sunt precum niște funcționari supuși. Iar evenimentele, precum furtunile de primăvară și ploile, care în aparență sunt aspre, de fapt indică o mulțime de înțelepciuni blânde. Chiar și moartea este privită, în viziunea lui, ca fiind începutul vieții veșnice, iar mormântul, precum poarta fericirii eterne. Restul aspectelor le poți înțelege și singur prin analogie și poți pune în practică această pildă asupra realității.

AL TREILEA PUNCT:

Credința este atât lumină cât și putere. Omul care deține credința adevărată poate să provoace universul. Și în funcție de puterea credinței sale, poate scăpa de greutățile evenimentelor. Spunând ”Tewekkeltu ala Allah” (Mă încred în Allah) el călătorește prin valurile evenimetelor, înalte ca niște munții, purtat de corabia vieții, în deplină siguranță, încredințând toată povara în mâna puternică a Celui Atotputernic, Absolut, cutreieră confortabil în lume și se odihnește în lumea mormântului. Apoi, pentru a găsi fericirea veșnică, el poate zbura spre Paradis. Căci dacă nu se bazează pe Allah, greutățile vieții în loc să-l facă să zboare, pot să-l tragă către locul cel mai de jos. Prin urmare, credința implică unicitate, unicitatea implică supunere față de Allah, supunerea față de Allah implică încrederea în El și încrederea în El implică fericirea în această lume și în Lumea de Apoi.

Dar să nu înțelegi greșit! Încrederea în Allah nu înseamnă respingerea totală a cauzelor. Ci, aceasta înseamnă să cauți și să ceri cauzele numai de la Cel Drept, Preaînaltul, să știi că rezultatele sunt numai de la El, să manifești mulțumire numai Lui și de asemenea, înseamnă să înțelegi că recurgerea la cauze - știind că acestea sunt vălul mâinii puterii - este un fel de rugă, prin fapte.

Exemplele celor care se încred în Allah și a celor care nu se încred în Allah sunt reprezentate în următoarea pildă:

Odată doi oameni, purtând greutăți mari atât pe cap cât și pe spate, și-au luat câte un bilet și s-au îmbarcat pe o corabie. Unul, degrabă ce ajunge pe corabie, își pune povara pe punte și se așează pe ea, pentru a o supraveghea. Celălalt, pentru că este prost și arogant, nu-și lăsă povara jos.

Atunci i s-a spus: ”Lasă-ți povara pe punte și relaxează-te”.

El răspunde: ”Nu, nu o voi lăsa. Poate se va pierde. Eu sunt puternic. Pot să-mi păstrez marfa pe cap și pe spate.”

Apoi i s-a spus din nou: ”Această corabie sigură care te duce pe tine și pe mine este mai puternică. Ba mai mult, ea te poate proteja mai bine. Poate că vei ameți și vei cădea în mare cu povara ta cu tot. Și cu cât vei sta mai mult, cu atât vei obosi mai tare. Iar atunci spatele cocoșat și capul fără minte nu vor mai putea suporta greutatea din ce în ce mai mare a poverii. Chiar și căpitanul, dacă te va vedea în această situație, va spune despre tine că ești nebun și te va izgoni, sau se va gândi ”Acest om este un intrus, ne trădează, își bate joc de noi” și va porunci să fii închis. De asemenea, te vei face și de râs în fața tuturor. Pentru că, în fața celor care înțeleg, vanitatea ta îți arată slăbiciunea, mândria îți dezvăluie neputința și prefăcătoria ta trădează umilința și ipocrizia ta și astfel vei ajunge de râsul lumii. Toți vor râde de tine.” În urma acestor cuvinte, mintea acelui nefericit i-a venit la cap. Și-a pus greutatea pe punte și s-a așezat pe ea. Apoi a spus: ”Allah să fie mulțumit de tine! M-ai scutit de efort, m-ai scăpat de închisoare și m-ai ferit de rușine.”.

Privește, o, tu, omule care nu te încrezi în Allah! Bagă-ți mintea în cap, asemenea acestui om, încrede-te în Allah! Ferește-te de cerșetoria în fața întregii lumi, de tremurul în fața fiecărui eveniment și scapă de mândrie, de a fi ridicol, de greutatea Lumii de Apoi și de presiunea închisorii din această viață.

AL PATRULEA PUNCT:

Credința îl face pe om, om. Ba chiar poate să îl facă un sultan. Dacă este așa, îndatoririle de bază ale omului sunt credința și ruga. Necredința îl face pe om să fie extrem de neputincios, ba chiar îl face un monstru.

Deosebirea dintre felul în care vin pe lume oamenii și în cel care vin pe lume animalele este numai o singură probă clară și o dovadă sigură dintre miile de dovezi care demonstrează acest aspect. Într-adevăr, existența deosebirilor dintre felul în care vin pe lume oamenii și felul în care vin pe lume animalele arată că omenirea nu este omenire decât prin credință.

Pentru că, atunci când un animal vine pe lume, o face în forma cea mai perfectă, de parcă a fost perfecționat în altă lume, adică este trimis. În două ore, sau în două zile, sau în două luni el învață toate condițiile vieții lui, relațiile cu universul și legile vieții, devenind expert în ele. În timp ce omului îi sunt necesari douăzeci de ani pentru a câștiga și dobândi puterea și îndemânarea necesare pentru a putea supraviețui; iar unei vrăbii și unei albine îi sunt necesare doar douăzeci de zile, adică îi sunt inspirate.

Acest lucru înseamnă că îndatorirea de bază a animalelor nu este perfecțiunea prin învățare, sau progresarea prin cunoaștere dobândită, nici căutarea ajutorului prin demonstrarea neputinței și nici adresarea rugile, ci poate că îndatorirea lor este de a acționa în limita capacității lor și supunerea, prin practică.

În schimb, omul, atunci când vine pe lume, este nevoit să învețe totul, este ignorant față de legile vieții; nici măcar douăzeci de ani nu-i sunt de ajuns pentru a învăța despre legile vieții în totalitate. Poate că este nevoit să învețe până la sfârșitul vieții; el este trimis pe lume atât de slab și de neputincios încât îi sunt necesari unul sau doi ani doar pentru a sta în picioare. Abia după cincisprezece ani poate deosebi binele de rău. Și numai cu ajutorul colectivității umane, poate realiza lucrurile bune și se poate feri de lucrurile rele.

Înseamnă că îndatorirea firească a omului este de a căuta perfecțiunea prin învățare și venerarea prin rugă. Adică să știe ”Prin a cui îndrumare este viața mea atât de înțelept organizată? Prin a cui mărinimie sunt eu îngrijit cu atâta milă? Prin a cui bunătate sunt eu hrănit cu atâta răsfăț și protejat cu atâta grijă?” și să te rogi cu umilință și neputință la Cel care-Ți acoperă nevoile, atunci când tu nu poți rezolva nici una dintre miile de probleme pe care le ai. Și să-ți dorești și să te rogi. Adică, să zbori spre locul cel mai înalt al adorării pe aripile neputinței și sărăciei.

Înseamnă că omul a venit pe lume pentru a căuta perfecțiunea prin cunoaștere și rugă. În ceea ce privește natura și abilitățile lui, totul se leagă de cunoaștere. Și temeiul, sursa luminii, spiritul și fundamentul întregii cunoașteri adevărate este cunoașterea lui Allah, iar esența și baza ei este credința în Allah.

De asemenea, din pricina faptului că omul este supus necazurilor fără de sfârșit și este ținta numeroșilor dușmani în ciuda neputinței sale, suferă de nevoi interminabile și are dorințe nenumărate în ciuda sărăciei nemărginite, îndatorirea lui de bază, după credință, este ruga; ruga este baza adorării.

Asemeni unui copil care atunci când nu poate ajunge la ceea ce-și dorește sau nu i se satisface o dorință, fie plânge, fie cere. Adică, ori face, ori cere prin limbajul neputinței, și își atinge scopul. Tot la fel și omul este precum acel copil delicat, răsfățat și alintat în lumea celor vii. El trebuie, să plângă sau să se roage din pricina slăbiciunii și neputinței sale, adăpostindu-se la Cel Milos și Milostiv. Astfel încât să-și atingă obiectivele sau să mulțumească pentru realizarea lor. În caz contrar, asemenea unui copil naiv si obraznic, care face tărăboi cand este deranjat de o muscă și spune: ”Prin puterea mea controlez toate aceste lucruri ciudate care nu pot fi controlate, ba chiar pot să fac să mă asculte creaturi de o mie de ori mai puternice, și prin puterea și ideile mele, pot să fac să mi se supună”, el își arată ingratitudinea față de binecuvântări. Și pentru că acest lucru este contrar naturaleții de bază a omului merită o pedeapsă aspră.

AL CINCILEA PUNCT:

Așa cum credința necesită ruga ca mijlocire sigură și cum naturalețea omului cere cu o mare dorință acest lucru, Allah Preaînaltul, prin înțelesul vorbelor: ”Ce importanța ați mai avea dacă nu ar fi ruga voastră?”, spune: قُل۟ مَا يَع۟بَؤُا بِكُم۟ رَبّٖى لَو۟لَا دُعَٓاؤُكُم۟ "Spune: ‘Nu se sinchiseşte de voi Domnul meu, dacă voi nu vă rugaţi Lui!” () și poruncește: اُد۟عُونٖٓى اَس۟تَجِب۟ لَكُم۟ ”Chemaţi-Mă şi Eu vă voi răspunde!” ()

Dacă spui: Ne rugăm de atâtea ori, dar ruga noastră nu este primită, cu toate că versetul este general, susține că fiecare rugă este primită.

Răspunsul ar fi: Să se primească răspuns este una și să fie acceptată este alta. Fiecare rugă își primește răspunsul însă pentru ca ea să fie acceptată și să primească exact ceea ce s-a cerut, este în funcție de Înțelepciunea lui Allah Atotputernic.

De exemplu, atunci când un copil este bolnav, el strigă: ”Doctore! Consultă-mă! Medicul spune: ”Aici sunt! Ce dorești!” Copilul: ”Vreau medicamentul ăsta!” Medicul fie îi va da ceea ce a cerut sau ceva mai bun, în funcție de necesitatea lui, fie, știind că este periculos pentru boala lui, nu- i va da nimic.

Astfel, de vreme ce Allah este Atotputernic, El vede totul și aude totul, răspunde rugilor supușilor Lui. Prin existența și răspunsul Lui, El transformă temerea de singurătate în liniște. Însă, El face acest lucru, nu datorită cerințelor capricioase și insistente ale omului, ci poate datorită cerințelor Înțelepciunii Divine. El dă fie ceea ce este solicitat sau ceva mai bun, fie nu dă nimic.

Mai mult, ruga este un act de adorare. Roadele actelor de adorare aparțin Vieții de Apoi. Cauzele împlinirii unui anumit fel de rugă și a unui anumit fel de ritual de adorare în această viață sunt timpurile lor, însă aceste cauze nu constituie obiectivele acestor rugi și rugăciuni. De exemplu, rugăciunea și ruga pentru ploaie sunt ritualuri de adorare. Iar vremea de secetă este timpul ei. De altfel, acea rugă și acel ritual de adorare nu sunt împlinite pentru a aduce ploaia. Dacă sunt îndeplinite numai cu această intenție, atunci ele nu sunt acceptate, pentru că nu sunt făcute cu devotament. Așa cum asfințirea soarelui este timpul pentru rugăciunea de seară, tot așa și eclipsele de soare și de lună sunt timpurile pentru îndeplinirea unor rugăciuni speciale numite ”Salatu-l Kusuf – Rugăciunea de eclipsă de soare” și ”Salatu-l Khusuf – Rugăciunea de eclipsă de lună”. Adică, odată cu învăluirea celor două semne clare ale zilei și ale nopții și pentru că iese în evidență o măreție divină, El își cheamă slujitorii la îndeplinirea unui fel de ritual de adorare la acele timpuri. Altfel, acea rugăciune – a cărei apariție și durată sunt deja cunoscute de astronomi – nu este pentru a anunța sfârșitul eclipselor soarelui și lunii.

În același mod, vremea de secetă este timpul rugăciunii pentru ploaie. Producerea calamităților și a lucrurilor dăunătoare reprezintă timpul special ale unor rugi, căci omul în acele timpuri își înțelege slăbiciunea în așa fel încât, prin rugă și prin implorare, se refugiază la Curtea Celui cu Putere Absolută.

Și chiar dacă acele calamități nu trec în ciuda multor rugi făcute, nu ar trebui spus: ”Ruga nu a fost acceptată”. Ar trebui mai bine spus: ”Timpul rugii nu s-a sfârșit încă.” Și dacă, prin bunătatea și generozitatea lui Allah Atotputernic, calamitatea este eliminată, înseamnă că timpul pentru acea rugăciune s-a terminat și a trecut.

Înseamnă că ruga este o taină a adorării. În ceea ce privește adorarea trebuie să fie făcută cu devotament, numai de dragul lui Allah. Ar trebui să se adăpostească numai la El, prin rugă, pentru a-și arăta neputința. Nu ar trebui să se amestece în ceea ce privește aspectele ce țin de statutul lui de Domn. Hotărârea și controlul asupra tuturor lucrurilor trebuie lăsate în seama Lui, astfel trebuie să se încreadă în Înțelepciunea Lui și să nu fie acuzat în ceea ce privește îndurarea.

Într-adevăr, ceea ce este stabilit prin claritatea versetelor limpezi, așa cum toate ființele oferă propria lor pomenire, propriile lor ritualuri de adorare specifice și îndeplinesc propria lor prosternare specială, tot așa toate aceste rugi se înalță de la întregul univers către Curtea Divină.

Ori prin limbajul abilității înnăscute – precum rugile tuturor plantelor – fiecare dintre acestea cer o formă de la Generosul Absolut și doresc o înfățișare în care se reflectă Numele Lui.

Ori prin limbajul nevoii înnăscute – precum rugile tuturor vietăților pentru toate nevoile esențiale, dincolo de puterea lor de obținere – astfel încât fiecare dintre ele cer de la Cel cu Generozitate Absolută, prin limbajul nevoii firești, o parte din necesitățile ce sunt un fel de hrană pentru continuitatea vieții lor.

Ori este prin limbajul necesității, astfel încât toate ființele cu suflet aflate la răscruce cer, adăpostindu-se complet la un protector necunoscut. Poate că se întorc către Domnul Cel Îndurător. În cazul în care nu există vreo obiecție, aceste trei tipuri de rugi sunt întotdeauna acceptate.

Al patrulea tip însă – cel mai cunoscut – este ruga noastră. Aceasta este de două feluri: prin fapte, adică prin starea noastră și din inimă, adică prin spusele noastre.

De exemplu: A lua în vedere cauzele este o rugă prin fapte.

Aducerea laolaltă a tuturor cauzelor nu este pentru a scoate rezultatul la iveală, ci poate este pentru a cere - prin limbajul stării - rezultatul, luând însăși de la Cel Drept o atitudine ce-L multumește.

De exemplu până și cultivarea unei ferme reprezintă ciocănirea la ușa comorii milosteniei. Acest tip de rugă prin fapte, pentru că este îndreptată către Numele și adresat Celui Generos și Absolut, este acceptată în majoritatea cazurilor.

Al doilea tip este de a te ruga prin spuse și din suflet. Este să ceri anumite lucruri pe care nu le poți avea. Cel mai important aspect, cel mai frumos obiectiv și cel mai dulce fruct al acesteia este: Omul care se roagă înțelege că există cineva care îi ascultă vocea inimii, poate ajunge peste tot cu mâna sa, îi poate îndeplini orice dorință, îi este milă de neputința sa și îi vine în ajutor la sărăcie.

Privește, o, tu, om sărăc și neputincios! Nu neglija un mijloc precum ruga, care este o cheie a comorii milosteniei și a unei puteri nemărginite. Agață-te de ea! Ridică-te spre cele mai înalte vârfuri ale umanității. Include în rugile tale rugile întregului univers, precum un sultan. Fii cel mai frumos model al creației universului, spunând: اِيَّاكَ نَس۟تَعٖينُ "...numai la Tine cerem ajutor” (), precum un credincios adevărat și un reprezentant general!

PARTEA A DOUA

Această parte conține Cinci Îndrumări cu privire la fericirea și tristețea omenească

[De vreme ce omul a fost creat cu cea mai frumoasă înfățișare și i-au fost date cele mai cuprinzătoare abilități, el a fost aruncat într-o arenă de încercări în care poate să urce sau să coboare, stație după stație, treaptă după treaptă și grad după grad, de la cele mai joase nivele până la cele mai ridicate nivele, de pe Pământ până la Tronul Divin și de la mărimea unei particule până la cea a Soarelui. El a fost trimis în această lume ca o minune a Puterii Divine, ca rezultat al creației și ca un miracol al Artei Divine în fața căruia au fost deschise două drumuri care conduc fie spre o creștere infinită, fie spre o decădere infinită. Vom explica acest înfricoșător mister al progresului sau declinului omului prin ”Cele Cinci Îndrumări”.]

PRIMA ÎNDRUMARE:

İnsan, kâinatın ekser envaına muhtaç ve alâkadardır. İhtiyacatı âlemin her tarafına dağılmış, arzuları ebede kadar uzanmış. Bir çiçeği istediği gibi koca bir baharı da ister. Bir bahçeyi arzu ettiği gibi ebedî cenneti de arzu eder. Bir dostunu görmeye müştak olduğu gibi Cemil-i Zülcelal’i de görmeye müştaktır. Başka bir menzilde duran bir sevdiğini ziyaret etmek için o menzilin kapısını açmaya muhtaç olduğu gibi; berzaha göçmüş yüzde doksan dokuz ahbabını ziyaret etmek ve firak-ı ebedîden kurtulmak için koca dünyanın kapısını kapayacak ve bir mahşer-i acayip olan âhiret kapısını açacak, dünyayı kaldırıp âhireti yerine kuracak ve koyacak bir Kadîr-i Mutlak’ın dergâhına ilticaya muhtaçtır.

İşte şu vaziyette bir insana hakiki Mabud olacak; yalnız, her şeyin dizgini elinde, her şeyin hazinesi yanında, her şeyin yanında nâzır, her mekânda hazır, mekândan münezzeh, aczden müberra, kusurdan mukaddes, nakıstan muallâ bir Kadîr-i Zülcelal, bir Rahîm-i Zülcemal, bir Hakîm-i Zülkemal olabilir. Çünkü nihayetsiz hâcat-ı insaniyeyi îfa edecek, ancak nihayetsiz bir kudret ve muhit bir ilim sahibi olabilir. Öyle ise mabudiyete lâyık yalnız odur.

İşte ey insan! Eğer yalnız ona abd olsan bütün mahlukat üstünde bir mevki kazanırsın. Eğer ubudiyetten istinkâf etsen âciz mahlukata zelil bir abd olursun. Eğer enaniyetine ve iktidarına güvenip tevekkül ve duayı bırakıp tekebbür ve davaya sapsan, o vakit iyilik ve icad cihetinde arı ve karıncadan daha aşağı, örümcek ve sinekten daha zayıf düşersin. Şer ve tahrip cihetinde dağdan daha ağır, taundan daha muzır olursun.

Evet ey insan! Sende iki cihet var: Birisi, icad ve vücud ve hayır ve müsbet ve fiil cihetidir. Diğeri; tahrip, adem, şer, nefiy, infial cihetidir. Birinci cihet itibarıyla arıdan, serçeden aşağı; sinekten, örümcekten daha zayıfsın. İkinci cihet itibarıyla dağ, yer, göklerden geçersin. Onların çekindiği ve izhar-ı acz ettikleri bir yükü kaldırırsın. Onlardan daha geniş, daha büyük bir daire alırsın. Çünkü sen iyilik ve icad ettiğin vakit, yalnız vüs’atin nisbetinde, elin ulaşacak derecede, kuvvetin yetişecek mertebede iyilik ve icad edebilirsin. Eğer fenalık ve tahrip etsen, o vakit fenalığın tecavüz ve tahribin intişar eder.

Mesela küfür; bir fenalıktır, bir tahriptir, bir adem-i tasdiktir. Fakat o tek seyyie; bütün kâinatın tahkirini ve bütün esma-i İlahiyenin tezyifini, bütün insaniyetin terzilini tazammun eder. Çünkü şu mevcudatın âlî bir makamı, ehemmiyetli bir vazifesi vardır. Zira onlar, mektubat-ı Rabbaniye ve meraya-yı Sübhaniye ve memurîn-i İlahiyedirler. Küfür ise onları âyinedarlık ve vazifedarlık ve manidarlık makamından düşürüp abesiyet ve tesadüfün oyuncağı derekesine ve zeval ve firakın tahribiyle çabuk bozulup değişen mevadd-ı fâniyeye ve ehemmiyetsizlik, kıymetsizlik, hiçlik mertebesine indirdiği gibi; bütün kâinatta ve mevcudatın âyinelerinde nakışları ve cilveleri ve cemalleri görünen esma-i İlahiyeyi inkâr ile tezyif eder. Ve insanlık denilen, bütün esma-i kudsiye-i İlahiyenin cilvelerini güzelce ilan eden bir kaside-i manzume-i hikmet ve bir şecere-i bâkiyenin cihazatını câmi’ çekirdek-misal bir mu’cize-i kudret-i bâhire ve emanet-i kübrayı uhdesine almakla yer, gök, dağa tefevvuk eden ve melâikeye karşı rüçhaniyet kazanan bir sahib-i mertebe-i hilafet-i arziyeyi; en zelil bir hayvan-ı fâni-i zâilden daha zelil, daha zayıf, daha âciz, daha fakir bir derekeye atar. Ve manasız, karmakarışık, çabuk bozulur bir âdi levha derekesine indirir.

Elhasıl, nefs-i emmare tahrip ve şer cihetinde nihayetsiz cinayet işleyebilir, fakat icad ve hayırda iktidarı pek azdır ve cüz’îdir. Evet, bir haneyi bir günde harap eder, yüz günde yapamaz. Lâkin eğer enaniyeti bıraksa, hayrı ve vücudu tevfik-i İlahiyeden istese, şer ve tahripten ve nefse itimattan vazgeçse, istiğfar ederek tam abd olsa o vakit يُبَدِّلُ اللّٰهُ سَيِّئَاتِهِم۟ حَسَنَاتٍ sırrına mazhar olur. Ondaki nihayetsiz kabiliyet-i şer, nihayetsiz kabiliyet-i hayra inkılab eder. Ahsen-i takvim kıymetini alır, a’lâ-yı illiyyîne çıkar.

İşte ey gafil insan! Bak Cenab-ı Hakk’ın fazlına ve keremine! Seyyieyi bir iken bin yazmak, haseneyi bir yazmak veya hiç yazmamak adalet olduğu halde; bir seyyieyi bir yazar, bir haseneyi on, bazen yetmiş, bazen yedi yüz, bazen yedi bin yazar. Hem şu nükteden anla ki o müthiş cehenneme girmek ceza-yı ameldir, ayn-ı adildir. Fakat cennete girmek, mahz-ı fazıldır.

İKİNCİ NÜKTE

İnsanda iki vecih var. Birisi, enaniyet cihetinde şu hayat-ı dünyeviyeye nâzırdır. Diğeri, ubudiyet cihetinde hayat-ı ebediyeye bakar.

Evvelki vecih itibarıyla öyle bir bîçare mahluktur ki sermayesi yalnız ihtiyardan bir şa’re (saç) gibi cüz’î bir cüz-i ihtiyarî ve iktidardan zayıf bir kesb ve hayattan çabuk söner bir şule ve ömürden çabuk geçer bir müddetçik ve mevcudiyetten çabuk çürür küçük bir cisimdir. O haliyle beraber kâinatın tabakatında serilmiş hadsiz envaın hesapsız efradından nazik, zayıf bir fert olarak bulunuyor.

İkinci vecih itibarıyla ve bilhassa ubudiyete müteveccih acz ve fakr cihetinde pek büyük bir vüs’ati var, pek büyük bir ehemmiyeti bulunuyor. Çünkü Fâtır-ı Hakîm, insanın mahiyet-i maneviyesinde nihayetsiz azîm bir acz ve hadsiz cesîm bir fakr dercetmiştir. Tâ ki kudreti nihayetsiz bir Kadîr-i Rahîm ve gınası nihayetsiz bir Ganiyy-i Kerîm bir zatın hadsiz tecelliyatına câmi’ geniş bir âyine olsun.

Evet insan bir çekirdeğe benzer. Nasıl ki o çekirdeğe kudretten manevî ve ehemmiyetli cihazat ve kaderden ince ve kıymetli program verilmiş. Tâ ki toprak altında çalışıp, tâ o dar âlemden çıkıp, geniş olan hava âlemine girip, Hâlık’ından istidat lisanıyla bir ağaç olmasını isteyip kendine lâyık bir kemal bulsun.

Eğer o çekirdek, sû-i mizacından dolayı ona verilen cihazat-ı maneviyeyi, toprak altında bazı mevadd-ı muzırrayı celbine sarf etse o dar yerde kısa bir zamanda faydasız tefessüh edip çürüyecektir.

Eğer o çekirdek, o manevî cihazatını فَالِقُ ال۟حَبِّ وَالنَّوٰى nın emr-i tekvinîsini imtisal edip hüsn-ü istimal etse o dar âlemden çıkacak, meyvedar koca bir ağaç olmakla küçücük cüz’î hakikati ve ruh-u manevîsi, büyük bir hakikat-i külliye suretini alacaktır.

İşte aynen onun gibi insanın mahiyetine, kudretten ehemmiyetli cihazat ve kaderden kıymetli programlar tevdi edilmiş. Eğer insan, şu dar âlem-i arzîde, hayat-ı dünyeviye toprağı altında o cihazat-ı maneviyesini nefsin hevesatına sarf etse bozulan çekirdek gibi bir cüz’î telezzüz için kısa bir ömürde, dar bir yerde ve sıkıntılı bir halde çürüyüp tefessüh ederek mes’uliyet-i maneviyeyi bedbaht ruhuna yüklenecek, şu dünyadan göçüp gidecektir.

Eğer o istidat çekirdeğini İslâmiyet suyu ile imanın ziyasıyla ubudiyet toprağı altında terbiye ederek evamir-i Kur’aniyeyi imtisal edip cihazat-ı maneviyesini hakiki gayelerine tevcih etse; elbette âlem-i misal ve berzahta dal ve budak verecek ve âlem-i âhiret ve cennette hadsiz kemalât ve nimetlere medar olacak bir şecere-i bâkiyenin ve bir hakikat-i daimenin cihazatına câmi’ kıymettar bir çekirdek ve revnaktar bir makine ve bu şecere-i kâinatın mübarek ve münevver bir meyvesi olacaktır.

Evet, hakiki terakki ise insana verilen kalp, sır, ruh, akıl hattâ hayal ve sair kuvvelerin hayat-ı ebediyeye yüzlerini çevirerek her biri kendine lâyık hususi bir vazife-i ubudiyet ile meşgul olmaktadır. Yoksa ehl-i dalaletin terakki zannettikleri, hayat-ı dünyeviyenin bütün inceliklerine girmek ve zevklerinin her çeşitlerini, hattâ en süflîsini tatmak için bütün letaifini ve kalp ve aklını nefs-i emmareye musahhar edip yardımcı verse; o terakki değil, sukuttur. Şu hakikati bir vakıa-i hayaliyede, şöyle bir temsilde gördüm ki:

Ben büyük bir şehre giriyorum. Baktım ki o şehirde büyük saraylar var. Bazı sarayların kapısına bakıyorum, gayet şenlik, parlak bir tiyatro gibi nazar-ı dikkati celbeder, herkesi eğlendirir bir cazibedarlık vardı. Dikkat ettim ki o sarayın efendisi kapıya gelmiş, it ile oynuyor ve oynamasına yardım ediyor. Hanımlar, yabani gençlerle tatlı sohbetler ediyorlar. Yetişmiş kızlar dahi çocukların oynamasını tanzim ediyorlar. Kapıcı da onlara kumandanlık eder gibi bir aktör tavrını almış. O vakit anladım ki o koca sarayın içerisi bomboş. Hep nazik vazifeler, muattal kalmış. Ahlâkları, sukut etmiş ki kapıda bu sureti almışlardır.

Sonra geçtim, bir büyük saraya daha rast geldim. Gördüm ki kapıda uzanmış vefadar bir it ve kaba, sert, sakin bir kapıcı ve sönük bir vaziyet vardı. Merak ettim. Ne için o öyle, bu böyle? İçeriye girdim. Baktım ki içerisi çok şenlik. Daire daire üstünde, ayrı ayrı nazik vazifeler ile saray ehli meşguldürler. Birinci dairedeki adamlar sarayın idaresini, tedbirini görüyorlar. Üstündeki dairede kızlar, çocuklar ders okuyorlar. Daha üstünde hanımlar, gayet latîf sanatlar, güzel nakışlarla iştigal ediyorlar. En yukarıda efendi, padişahla muhabere edip halkın istirahatini temin için ve kendi kemalâtı ve terakkiyatı için kendine has ve ulvi vazifeler ile iştigal ediyor gördüm. Ben onlara görünmediğim için “Yasak” demediler, gezebildim.

Sonra çıktım, baktım. O şehrin her tarafında bu iki kısım saraylar var. Sordum, dediler: “O kapısı şenlik ve içi boş saraylar, kâfirlerin ileri gelenlerinindir ve ehl-i dalaletindir. Diğerleri, namuslu Müslüman büyüklerinindir.” Sonra bir köşede bir saraya rast geldim. Üstünde “Said” ismini gördüm. Merak ettim. Daha dikkat ettim, suretimi üstünde gördüm gibi bana geldi. Kemal-i taaccübümden bağırarak aklım başıma geldi, ayıldım.

İşte o vakıa-i hayaliyeyi sana tabir edeceğim. Allah hayretsin.

İşte o şehir ise hayat-ı içtimaiye-i beşeriye ve medine-i medeniyet-i insaniyedir. O sarayların her birisi, birer insandır. O saray ehli ise insandaki göz, kulak, kalp, sır, ruh, akıl gibi letaif ve nefis ve heva ve kuvve-i şeheviye ve kuvve-i gazabiye gibi şeylerdir. Her bir insanda her bir latîfenin ayrı ayrı vazife-i ubudiyetleri var. Ayrı ayrı lezzetleri, elemleri var. Nefis ve heva, kuvve-i şeheviye ve gazabiye, bir kapıcı ve it hükmündedirler. İşte o yüksek letaifi, nefis ve hevaya musahhar etmek ve vazife-i asliyelerini unutturmak, elbette sukuttur, terakki değildir. Sair cihetleri sen tabir edebilirsin.

ÜÇÜNCÜ NÜKTE

İnsan, fiil ve amel cihetinde ve sa’y-i maddî itibarıyla zayıf bir hayvandır, âciz bir mahluktur. Onun o cihetteki daire-i tasarrufatı ve mâlikiyeti o kadar dardır ki elini uzatsa ona yetişebilir. Hattâ, insanın eline dizginini veren hayvanat-ı ehliye, insanın zaaf ve acz ve tembelliğinden birer hisse almışlardır ki yabani emsallerine kıyas edildikleri vakit, azîm fark görünür (Ehlî keçi ve öküz, yabani keçi ve öküz gibi).

Fakat o insan, infial ve kabul ve dua ve sual cihetinde, şu dünya hanında aziz bir yolcudur. Ve öyle bir Kerîm’e misafir olmuş ki nihayetsiz rahmet hazinelerini ona açmış. Ve hadsiz bedî’ masnuatını ve hizmetkârlarını ona musahhar etmiş. Ve o misafirin tenezzühüne ve temaşasına ve istifadesine öyle büyük bir daire açıp müheyya etmiştir ki o dairenin nısf-ı kutru –yani merkezden muhit hattına kadar– gözün kestiği miktar, belki hayalin gittiği yere kadar geniştir ve uzundur.

İşte eğer insan, enaniyetine istinad edip hayat-ı dünyeviyeyi gaye-i hayal ederek derd-i maişet içinde muvakkat bazı lezzetler için çalışsa, gayet dar bir daire içinde boğulur, gider. Ona verilen bütün cihazat ve âlât ve letaif, ondan şikâyet ederek haşirde onun aleyhinde şehadet edeceklerdir ve davacı olacaklardır.

Eğer kendini misafir bilse misafir olduğu Zat-ı Kerîm’in izni dairesinde sermaye-i ömrünü sarf etse, öyle geniş bir daire içinde uzun bir hayat-ı ebediye için güzel çalışır ve teneffüs edip istirahat eder. Sonra a’lâ-yı illiyyîne kadar gidebilir. Hem de bu insana verilen bütün cihazat ve âlât, ondan memnun olarak âhirette lehinde şehadet ederler.

Evet insana verilen bütün cihazat-ı acibe, bu ehemmiyetsiz hayat-ı dünyeviye için değil, belki pek ehemmiyetli bir hayat-ı bâkiye için verilmişler. Çünkü insanı hayvana nisbet etsek görüyoruz ki insan, cihazat ve âlât itibarıyla çok zengindir, yüz derece hayvandan daha ziyadedir. Hayat-ı dünyeviye lezzetinde ve hayvanî yaşayışında yüz derece aşağı düşer. Çünkü her gördüğü lezzetinde bir elem izi vardır. Geçmiş zamanın elemleri ve gelecek zamanın korkuları ve her bir lezzetin dahi elem-i zevali, onun zevklerini bozuyor ve lezzetinde bir iz bırakıyor. Fakat hayvan öyle değil. Elemsiz bir lezzet alır, kedersiz bir zevk eder. Ne geçmiş zamanın elemleri onu incitir, ne de gelecek zamanın korkuları onu ürkütür. Rahatla yaşar, yatar, Hâlık’ına şükreder.

Demek ahsen-i takvim suretinde yaratılan insan, hayat-ı dünyeviyeye hasr-ı fikr etse; yüz derece sermayece hayvandan yüksek olduğu halde, yüz derece serçe kuşu gibi bir hayvandan aşağı düşer. Başka bir yerde bir temsil ile bu hakikati beyan etmiştim. Münasebet geldi, yine o temsili tekrar ediyorum. Şöyle ki:

Bir adam, bir hizmetkârına on altın verip “Mahsus bir kumaştan bir kat elbise yaptır.” emreder. İkincisine bin altın verir, bir pusula içinde bazı şeyler yazılı o hizmetkârın cebine koyar, bir pazara gönderir. Evvelki hizmetkâr, on altın ile a’lâ kumaştan mükemmel bir elbise alır. İkinci hizmetkâr, divanelik edip evvelki hizmetkâra bakıp, cebine konulan hesap pusulasını okumayarak bir dükkâncıya bin altın vererek bir kat elbise istedi. İnsafsız dükkâncı da kumaşın en çürüğünden bir kat elbise verdi. O bedbaht hizmetkâr, seyyidinin huzuruna geldi ve şiddetli bir te’dib gördü ve dehşetli bir azap çekti. İşte edna bir şuuru olan anlar ki ikinci hizmetkâra verilen bin altın, bir kat elbise almak için değildir. Belki mühim bir ticaret içindir.

Aynen onun gibi insandaki cihazat-ı maneviye ve letaif-i insaniye ki her birisi hayvana nisbeten yüz derece inbisat etmiş. Mesela, güzelliğin bütün meratibini fark eden insan gözü ve taamların bütün çeşit çeşit ezvak-ı mahsusalarını temyiz eden insanın zaika-i lisaniyesi ve hakaikin bütün inceliklerine nüfuz eden insanın aklı ve kemalâtın bütün envaına müştak insanın kalbi gibi sair cihazları, âletleri nerede? Hayvanın pek basit, yalnız bir iki mertebe inkişaf etmiş âletleri nerede? Yalnız şu kadar fark var ki hayvan, kendine has bir amelde (münhasıran o hayvanda bir cihaz-ı mahsus) ziyade inkişaf eder. Fakat o inkişaf, hususidir.

İnsanın cihazat cihetiyle zenginliği şu sırdandır ki: Akıl ve fikir sebebiyle insanın hâsseleri, duyguları fazla inkişaf ve inbisat peyda etmiştir. Ve ihtiyacatın kesreti sebebiyle çok çeşit çeşit hissiyat peyda olmuştur. Ve hassasiyeti çok tenevvü etmiş. Ve fıtratın câmiiyeti sebebiyle pek çok makasıda müteveccih arzulara medar olmuş. Ve pek çok vazife-i fıtriyesi bulunduğu sebebiyle âlât ve cihazatı ziyade inbisat peyda etmiştir. Ve ibadatın bütün envaına müstaid bir fıtratta yaratıldığı için bütün kemalâtın tohumlarına câmi’ bir istidat verilmiştir.

İşte şu derece cihazatça zenginlik ve sermayece kesret, elbette ehemmiyetsiz muvakkat şu hayat-ı dünyeviyenin tahsili için verilmemiştir. Belki şöyle bir insanın vazife-i asliyesi, nihayetsiz makasıda müteveccih vezaifini görüp acz ve fakr ve kusurunu ubudiyet suretinde ilan etmek ve küllî nazarıyla mevcudatın tesbihatını müşahede ederek şehadet etmek ve nimetler içinde imdadat-ı Rahmaniyeyi görüp şükretmek ve masnuatta kudret-i Rabbaniyenin mu’cizatını temaşa ederek nazar-ı ibretle tefekkür etmektir.

Ey dünya-perest ve hayat-ı dünyeviyeye âşık ve sırr-ı ahsen-i takvimden gafil insan! Şu hayat-ı dünyeviyenin hakikatini bir vakıa-i hayaliyede Eski Said görmüş. Onu Yeni Said’e döndürmüş olan şu vakıa-i temsiliyeyi dinle:

Gördüm ki ben bir yolcuyum. Uzun bir yola gidiyorum, yani gönderiliyorum. Seyyidim olan zat, bana tahsis ettiği altmış altından tedricen birer miktar para veriyordu. Ben de sarf edip pek eğlenceli bir hana geldim. O handa bir gece içinde on altını kumara mumara, eğlencelere ve şöhret-perestlik yoluna sarf ettim. Sabahleyin elimde hiçbir para kalmadı. Bir ticaret edemedim. Gideceğim yer için bir mal alamadım. Yalnız o paradan bana kalan elemler, günahlar ve eğlencelerden gelen yaralar, bereler, kederler benim elimde kalmıştı.

Birden ben o hazîn halette iken orada bir adam peyda oldu. Bana dedi: “Bütün bütün sermayeni zayi ettin. Tokada da müstahak oldun. Gideceğin yere de müflis olarak elin boş gideceksin. Fakat aklın varsa tövbe kapısı açıktır. Bundan sonra sana verilecek bâki kalan on beş altından her eline geçtikçe yarısını ihtiyaten muhafaza et. Yani gideceğin yerde sana lâzım olacak bazı şeyleri al.” Baktım, nefsim razı olmuyor. “Üçte birisini” dedi. Ona da nefsim itaat etmedi. Sonra “Dörtte birisini” dedi. Baktım, nefsim müptela olduğu âdetini terk edemiyor. O adam hiddetle yüzünü çevirdi, gitti.

Birden o hal değişti. Baktım ki ben, tünel içinde sukut eder gibi bir süratle giden bir şimendifer içindeyim. Telaş ettim. Fakat ne çare ki hiçbir tarafa kaçılmaz. Garaibden olarak o şimendiferin iki tarafında pek cazibedar çiçekler, leziz meyveler görünüyordu. Ben de akılsız acemiler gibi onlara bakıp elimi uzattım. O çiçekleri koparmak, o meyveleri almak için çalıştım. Fakat o çiçekler ve meyveler, dikenli mikenli, mülakatında elime batıyor, kanatıyor. Şimendiferin gitmesiyle müfarakatından elimi parçalıyorlar, bana pek pahalı düşüyorlardı. Birden şimendiferdeki bir hademe dedi: “Beş kuruş ver, sana o çiçek ve meyvelerden istediğin kadar vereceğim. Beş kuruş yerine elin parçalanmasıyla yüz kuruş zarar ediyorsun. Hem de ceza var, izinsiz koparamazsın.”

Birden sıkıntıdan ne vakit tünel bitecek diye başımı çıkarıp ileriye baktım. Gördüm ki tünel kapısı yerine çok delikler görünüyor. O uzun şimendiferden o deliklere adamlar atılıyorlar. Bana mukabil bir delik gördüm. İki tarafında iki mezar taşı dikilmiş. Merak ile dikkat ettim. O mezar taşında büyük harflerle “Said” ismi yazılmış gördüm. Teessüf ve hayretimden “Eyvah!” dedim. Birden o han kapısında bana nasihat eden zatın sesini işittim. Dedi: “Aklın başına geldi mi?” Dedim: “Evet geldi fakat kuvvet kalmadı, çare yok.” Dedi: “Tövbe et, tevekkül et.” Dedim: “Ettim!”

Ayıldım… Eski Said kaybolmuş. Yeni Said olarak kendimi gördüm.

İşte o vakıa-i hayaliyeyi –Allah hayretsin– bir iki kısmını ben tabir edeceğim, sair cihetleri sen kendin tabir et.

O yolculuk ise âlem-i ervahtan, rahm-ı maderden, gençlikten, ihtiyarlıktan, kabirden, berzahtan, haşirden, köprüden geçen ebedü’l-âbâd tarafına bir yolculuktur. O altmış altın ise altmış sene ömürdür ki bu vakıayı gördüğüm vakit kendimi kırk beş yaşında tahmin ediyordum. Senedim yok, fakat bâki kalan on beşinden yarısını âhirete sarf etmek için Kur’an-ı Hakîm’in hâlis bir tilmizi beni irşad etti. O han ise benim için İstanbul imiş. O şimendifer ise zamandır. Her bir yıl bir vagondur. O tünel ise hayat-ı dünyeviyedir. O dikenli çiçekler ve meyveler ise lezaiz-i nâmeşruadır ve lehviyat-ı muharremedir ki mülakat esnasında tasavvur-u zevaldeki elem, kalbi kanatıyor. Müfarakatında parçalıyor. Cezayı dahi çektiriyor. Şimendifer hademesi demişti: “Beş kuruş ver, onlardan istediğin kadar vereceğim.” Onun tabiri şudur ki insanın helâl sa’yiyle meşru dairede gördüğü zevkler, lezzetler keyfine kâfidir. Harama girmeye ihtiyaç bırakmaz. Sair kısımları sen tabir edebilirsin…

DÖRDÜNCÜ NÜKTE

İnsan, şu kâinat içinde pek nazik ve nâzenin bir çocuğa benzer. Zaafında büyük bir kuvvet ve aczinde büyük bir kudret vardır. Çünkü o zaafın kuvvetiyle ve aczin kudretiyledir ki şu mevcudat ona musahhar olmuş. Eğer insan zaafını anlayıp kālen, halen, tavren dua etse ve aczini bilip istimdad eylese; o teshirin şükrünü eda ile beraber matlubuna öyle muvaffak olur ve maksatları ona öyle musahhar olur ki iktidar-ı zatîsiyle onun öşr-i mi’şarına muvaffak olamaz. Yalnız bazı vakit lisan-ı hal duasıyla hasıl olan bir matlubunu yanlış olarak kendi iktidarına hamleder. Mesela, tavuğun yavrusunun zaafındaki kuvvet, tavuğu arslana saldırtır. Yeni dünyaya gelen arslanın yavrusu, o canavar ve aç arslanı kendine musahhar edip onu aç bırakıp kendi tok oluyor. İşte cây-ı dikkat zaaftaki bir kuvvet ve şâyan-ı temaşa bir cilve-i rahmet…

Nasıl ki nazdar bir çocuk ağlamasıyla ya istemesiyle ya hazîn haliyle matlublarına öyle muvaffak olur ve öyle kavîler ona musahhar olurlar ki o matlublardan binden birisine bin defa kuvvetçiğiyle yetişemez. Demek zaaf ve acz, onun hakkında şefkat ve himayeti tahrik ettikleri için küçücük parmağıyla kahramanları kendine musahhar eder. Şimdi böyle bir çocuk, o şefkati inkâr etmek ve o himayeti ittiham etmek suretiyle ahmakane bir gurur ile “Ben kuvvetimle bunları teshir ediyorum.” dese, elbette bir tokat yiyecektir.

İşte insan dahi Hâlık’ının rahmetini inkâr ve hikmetini ittiham edecek bir tarzda küfran-ı nimet suretinde Karun gibi اِنَّمَٓا اُوتٖيتُهُ عَلٰى عِل۟مٍ yani “Ben kendi ilmimle, kendi iktidarımla kazandım.” dese, elbette sille-i azaba kendini müstahak eder.

Demek şu meşhud saltanat-ı insaniyet ve terakkiyat-ı beşeriye ve kemalât-ı medeniyet; celb ile değil, galebe ile değil, cidal ile değil, belki ona, onun zaafı için teshir edilmiş, onun aczi için ona muavenet edilmiş, onun fakrı için ona ihsan edilmiş, onun cehli için ona ilham edilmiş, onun ihtiyacı için ona ikram edilmiş. Ve o saltanatın sebebi, kuvvet ve iktidar-ı ilmî değil, belki şefkat ve re’fet-i Rabbaniye ve rahmet ve hikmet-i İlahiyedir ki eşyayı ona teshir etmiştir. Evet, bir gözsüz akrep ve ayaksız bir yılan gibi haşerata mağlup olan insana, bir küçük kurttan ipeği giydiren ve zehirli bir böcekten balı yediren; onun iktidarı değil, belki onun zaafının semeresi olan teshir-i Rabbanî ve ikram-ı Rahmanîdir.

Ey insan! Madem hakikat böyledir, gururu ve enaniyeti bırak. Uluhiyetin dergâhında acz ve zaafını, istimdad lisanıyla; fakr ve hâcatını, tazarru ve dua lisanıyla ilan et ve abd olduğunu göster. Ve حَس۟بُنَا اللّٰهُ وَنِع۟مَ ال۟وَكٖيلُ de, yüksel.

Hem deme ki: “Ben hiçim, ne ehemmiyetim var ki bu kâinat bir Hakîm-i Mutlak tarafından kasdî olarak bana teshir edilsin, benden bir şükr-ü küllî istenilsin?”

Çünkü sen, çendan nefsin ve suretin itibarıyla hiç hükmündesin. Fakat vazife ve mertebe noktasında, sen şu haşmetli kâinatın dikkatli bir seyircisi, şu hikmetli mevcudatın belâgatlı bir lisan-ı nâtıkı ve şu kitab-ı âlemin anlayışlı bir mütalaacısı ve şu tesbih eden mahlukatın hayretli bir nâzırı ve şu ibadet eden masnuatın hürmetli bir ustabaşısı hükmündesin.

Evet ey insan! Sen, nebatî cismaniyetin cihetiyle ve hayvanî nefsin itibarıyla sağir bir cüz, hakir bir cüz’î, fakir bir mahluk, zayıf bir hayvansın ki bütün dehşetli mevcudat-ı seyyalenin dalgaları içinde çalkanıp gidiyorsun. Fakat muhabbet-i İlahiyenin ziyasını tazammun eden imanın nuruyla münevver olan İslâmiyet’in terbiyesiyle tekemmül edip; insaniyet cihetinde, abdiyetin içinde bir sultansın ve cüz’iyetin içinde bir küllîsin, küçüklüğün içinde bir âlemsin ve hakaretin içinde öyle makamın büyük ve daire-i nezaretin geniş bir nâzırsın ki diyebilirsin: “Benim Rabb-i Rahîm’im dünyayı bana bir hane yaptı. Ay ve güneşi, o haneme bir lamba; ve baharı, bir deste gül; ve yazı, bir sofra-i nimet; ve hayvanı, bana hizmetkâr yaptı. Ve nebatatı, o hanemin ziynetli levazımatı yapmıştır.”

Netice-i kelâm: Sen eğer nefis ve şeytanı dinlersen esfel-i safilîne düşersin. Eğer Hak ve Kur’an’ı dinlersen a’lâ-yı illiyyîne çıkar, kâinatın bir güzel takvimi olursun.

BEŞİNCİ NÜKTE

İnsan, şu dünyaya bir memur ve misafir olarak gönderilmiş, çok ehemmiyetli istidat ona verilmiş. Ve o istidadata göre ehemmiyetli vazifeler tevdi edilmiş. Ve insanı, o gayeye ve o vazifelere çalıştırmak için şiddetli teşvikler ve dehşetli tehditler edilmiş. Başka yerde izah ettiğimiz vazife-i insaniyetin ve ubudiyetin esasatını şurada icmal edeceğiz. Tâ ki “ahsen-i takvim” sırrı anlaşılsın.

İşte insan, şu kâinata geldikten sonra iki cihet ile ubudiyeti var: Bir ciheti; gaibane bir surette bir ubudiyeti, bir tefekkürü var. Diğeri; hazırane, muhataba suretinde bir ubudiyeti, bir münâcatı vardır.

Birinci vecih şudur ki: Kâinatta görünen saltanat-ı rububiyeti, itaatkârane tasdik edip kemalâtına ve mehasinine hayretkârane nezaretidir.

Sonra, esma-i kudsiye-i İlahiyenin nukuşlarından ibaret olan bedî’ sanatları, birbirinin nazar-ı ibretlerine gösterip dellâllık ve ilancılıktır.

Sonra, her biri birer gizli hazine-i maneviye hükmünde olan esma-i Rabbaniyenin cevherlerini idrak terazisiyle tartmak, kalbin kıymet-şinaslığı ile takdirkârane kıymet vermektir.

Sonra, kalem-i kudretin mektubatı hükmünde olan mevcudat sahifelerini, arz ve sema yapraklarını mütalaa edip hayretkârane tefekkürdür.

Sonra, şu mevcudattaki ziynetleri ve latîf sanatları istihsankârane temaşa etmekle onların Fâtır-ı Zülcemal’inin marifetine muhabbet etmek ve onların Sâni’-i Zülkemal’inin huzuruna çıkmaya ve iltifatına mazhar olmaya bir iştiyaktır.

İkinci vecih, huzur ve hitap makamıdır ki eserden müessire geçer, görür ki: Bir Sâni’-i Zülcelal, kendi sanatının mu’cizeleri ile kendini tanıttırmak ve bildirmek ister. O da iman ile marifet ile mukabele eder.

Sonra görür ki bir Rabb-i Rahîm, rahmetinin güzel meyveleriyle kendini sevdirmek ister. O da ona hasr-ı muhabbetle, tahsis-i taabbüdle kendini ona sevdirir.

Sonra görüyor ki bir Mün’im-i Kerîm, maddî ve manevî nimetlerin lezizleriyle onu perverde ediyor. O da ona mukabil; fiiliyle, haliyle, kāliyle, hattâ elinden gelse bütün hâsseleri ile cihazatı ile şükür ve hamd ü sena eder.

Sonra görüyor ki bir Celil-i Cemil, şu mevcudatın âyinelerinde kibriya ve kemalini ve celal ve cemalini izhar edip nazar-ı dikkati celbediyor. O da ona mukabil, “Allahu ekber, Sübhanallah” deyip mahviyet içinde hayret ve muhabbet ile secde eder.

Sonra görüyor ki bir Ganiyy-i Mutlak, bir sehavet-i mutlak içinde nihayetsiz servetini, hazinelerini gösteriyor. O da ona mukabil, tazim ve sena içinde kemal-i iftikar ile sual eder ve ister.

Sonra görüyor ki o Fâtır-ı Zülcelal, yeryüzünü bir sergi hükmünde yapmış. Bütün antika sanatlarını orada teşhir ediyor. O da ona mukabil, “Mâşâallah” diyerek takdir ile “Bârekellah” diyerek tahsin ile “Sübhanallah” diyerek hayret ile “Allahu ekber” diyerek istihsan ile mukabele eder.

Sonra görüyor ki bir Vâhid-i Ehad, şu kâinat sarayında taklit edilmez sikkeleriyle, ona mahsus hâtemleriyle, ona münhasır turralarıyla, ona has fermanlarıyla bütün mevcudata damga-i vahdet koyuyor ve tevhidin âyâtını nakşediyor. Ve âfak-ı âlemin aktarında vahdaniyetin bayrağını dikiyor ve rububiyetini ilan ediyor. O da ona mukabil, tasdik ile iman ile tevhid ile iz’an ile şehadet ile ubudiyet ile mukabele eder.

İşte bu çeşit ibadat ve tefekküratla hakiki insan olur, ahsen-i takvimde olduğunu gösterir. İmanın yümnüyle emanete lâyık, emin bir halife-i arz olur.

Ey ahsen-i takvimde yaratılan ve sû-i ihtiyarıyla esfel-i safilîn tarafına giden insan-ı gafil! Beni dinle. Ben de senin gibi gençlik sarhoşluğuyla gaflet içinde dünyayı hoş ve güzel gördüğüm halde, gençlik sarhoşluğundan ihtiyarlık sabahında ayıldığım dakikada, o güzel zannettiğim âhirete müteveccih olmayan dünyanın yüzünü nasıl çirkin gördüğümü ve âhirete bakan hakiki yüzü ne kadar güzel olduğunu, On Yedinci Söz’ün İkinci Makamı’nın 233-234’üncü sahifelerinde yazılan iki levha-i hakikate bak, sen de gör:

Birinci Levha: Ehl-i dalalet gibi fakat sarhoş olmadan gaflet perdesiyle eskiden gördüğüm ehl-i gaflet dünyasının hakikatini tasvir eder.

İkinci Levha: Ehl-i hidayet ve huzurun hakikat-i dünyalarına işaret eder. Eskiden ne tarzda yazılmış, o tarzda bıraktım. Şiire benzer fakat şiir değillerdir.

سُب۟حَانَكَ لَا عِل۟مَ لَنَٓا اِلَّا مَا عَلَّم۟تَنَٓا اِنَّكَ اَن۟تَ ال۟عَلٖيمُ ال۟حَكٖيمُ

رَبِّ اش۟رَح۟ لٖى صَد۟رٖى ۝ وَيَسِّر۟ لٖٓى اَم۟رٖى ۝ وَاح۟لُل۟ عُق۟دَةً مِن۟ لِسَانٖى ۝ يَف۟قَهُوا قَو۟لٖى

اَللّٰهُمَّ صَلِّ وَ سَلِّم۟ عَلَى الذَّاتِ ال۟مُحَمَّدِيَّةِ اللَّطٖيفَةِ ال۟اَحَدِيَّةِ شَم۟سِ سَمَاءِ ال۟اَس۟رَارِ وَ مَظ۟هَرِ ال۟اَن۟وَارِ وَ مَر۟كَزِ مَدَارِ ال۟جَلَالِ وَ قُط۟بِ فَلَكِ ال۟جَمَالِ اَللّٰهُمَّ بِسِرِّهٖ لَدَي۟كَ وَ بِسَي۟رِهٖ اِلَي۟كَ اٰمِن۟ خَو۟فٖى وَ اَقِل۟ عُث۟رَتٖى وَ اَذ۟هِب۟ حُز۟نٖى وَ حِر۟صٖى وَ كُن۟ لٖى وَ خُذ۟نٖى اِلَي۟كَ مِنّٖى وَ ار۟زُق۟نِى ال۟فَنَاءَ عَنّٖى وَ لَا تَج۟عَل۟نٖى مَف۟تُونًا بِنَف۟سٖى مَح۟جُوبًا بِحِسّٖى وَاك۟شِف۟ لٖى عَن۟ كُلِّ سِرٍّ مَك۟تُومٍ يَا حَىُّ يَا قَيُّومُ يَا حَىُّ يَا قَيُّومُ يَا حَىُّ يَا قَيُّومُ وَ ار۟حَم۟نٖى وَار۟حَم۟ رُفَقَائٖى وَ ار۟حَم۟ اَه۟لَ ال۟اٖيمَانِ وَ ال۟قُر۟اٰنِ اٰمٖينَ يَا اَر۟حَمَ الرَّاحِمٖينَ وَ يَا اَك۟رَمَ ال۟اَك۟رَمٖينَ

وَ اٰخِرُ دَع۟وٰيهُم۟ اَنِ ال۟حَم۟دُ لِلّٰهِ رَبِّ ال۟عَالَمٖينَ

---

Yirmi İkinci Söz ⇐ | Sözler | ⇒ Yirmi Dördüncü Söz

---