Yirmi Üçüncü Söz/ro

Acest „cuvânt” este format din două părți

بِسْمِ اللّٰهِ الرَّحْمٰنِ الرَّح۪يمِ

لَقَد۟ خَلَق۟نَا ال۟اِن۟سَانَ فٖٓى اَح۟سَنِ تَق۟وٖيمٍ ۝ ثُمَّ رَدَد۟نَاهُ اَس۟فَلَ سَافِلٖينَ ۝ اِلَّا الَّذٖينَ اٰمَنُوا وَ عَمِلُوا الصَّالِحَاتِ

Bismillahir-Rahmanir-Rahim (În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător) ”Noi l-am creat pe om cu cea mai frumoasă înfățișare / Apoi îl întoarcem pe el în locul cel mai de jos, / Fără de aceia care cred și împlinesc fapte bune, ...” ()

PARTEA ÎNTÂIA

În următoarele ”Cinci puncte” vom explica cinci dintre miile de virtuți ale credinței.

PRIMUL PUNCT:

Prin lumina credinței, omul atinge cel mai înalt punct și dobândește o valoare demnă de Paradis. Și prin negura necredinței, el coboară la cel mai de jos punct și decade la o poziție demnă de Iad. Deoarece credința îl conectează pe om cu Creatorul Glorios. Credința este precum o apartenență. Astfel, prin credință, omul dobândește valoare, datorită virtuții artei divine și inscripțiilor Numelor divine, care sunt evidente asupra lui. Necredința rupe apartenența și ca urmare a acestei ruperi, arta divină este ascunsă. Astfel, valoarea lui se manifestă doar prin materie. Iar această materie, de vreme ce este precum o viață animalică tranzitorie, temporară și trecătoare, valoare ei este practic nulă.

Vom explica acest mister printr-o parabolă.

De exemplu, printre lucrările făcute de oameni, valoarea materialelor folosite și valoarea artei în sine este diferită. Uneori sunt egale, uneori materialul este mai valoros, și câteodată, se întâmplă ca dintr- un material valorând o monedă de cinci bani să se regăsească o operă valorând cinci lei. Și poate că uneori, o operă de artă antică în valoare de un milion de lei este făcută dintr-un material de nici măcar cinci bani.

Dacă această operă de artă este expusă într-o piață de antichități, fiind atribuită unui artist renumit și talentat și este prezentat atât artistul cât și opera, atunci ea poate fi vândută pentru un milion de lei. Dar dacă este expusă în piața fierarilor lipsiți de delicațe, singurul preț pe care îl va primi va fi contravaloarea de cinci bani a metalului.

Astfel, omul este precum o operă de artă antică a lui Allah Preaînaltul. El este cel mai subtil și mai grațios miracol al Puterii Sale, ce a fost creat precum un specimen minuscul al universului, în care se reflectă și se manifestă toate Numele Sale și inscripțiile lor.

Dacă lumina credinței intră în el, toate inscripțiile pline de semnificație scrise pe el pot fi citite cu acea lumină. Credinciosul le citește cu conștiință și, prin acea apartenență, face să fie citite și de alții. Adică, arta divină din om devine evidentă prin astfel de sensuri: ”Eu sunt creația, opera de artă și manifestările de milostenie și grație ale Celui Glorios.” Cu alte cuvinte, credința, care constă în apartenența la Creator, scoate la iveală toate valorile operei de artă aflate în om. Valoarea omului este în funcție de acea artă divină și în funcție de virtutea de a fi o oglindă a Celui Etern Implorat. În această situație și datorită acestui fapt, acel om nesemnificativ devine un invitat al lui Allah și un musafir demn de Raiul Lui, deasupra tuturor creaturilor.

Dacă necredința, care constă în ruperea apartenenței, intră în om, toate acele inscripții semnificative ale Numelor Divine se cufundă în întuneric și nu pot fi citite. Căci, dacă Creatorul este uitat, aspectele spirituale care indică spre El, nu vor fi înțelese, ba chiar vor fi de-a dreptul inversate și ca urmare, majoritatea acelor arte sublime și inscripții semnificative se vor ascunde. Restul, care poate fi văzut cu ochiul, va fi atribuit unor cauze umile, naturii sau coincidenței și va fi dat uitării. Astfel, în timp ce erau diamante strălucitoare, acestea se vor transforma în piese de sticlă neinspirate. Importanța sa se va rezuma numai la ființa lui fizică, animalică. Așa cum am spus, scopul materiei și rezultatul ei este să trăiască o viață scurtă și parțială știindu-se că este cel mai nepuntincios, cel mai neajutorat și cel mai jalnic animal sortit descompunerii și disparitiei. Tot așa, și necredința distruge natura umană, transformând diamantul în cărbune.

AL DOILEA PUNCT:

Așa cum credința, care este lumină și îl iluminează pe om și face să fie lizibile toate inscripțiile Celui Veșnic Implorat inscripționate pe el, tot așa iluminează universul și salvează trecutul și viitorul de întuneric. V om explica acest mister printr-o pildă, care mi s-a arătat într-o reflectare, și care se referă la unul dintre sensurile versetului:

اَللّٰهُ وَلِىُّ الَّذٖينَ اٰمَنُوا يُخ۟رِجُهُم۟ مِنَ الظُّلُمَاتِ اِلَى النُّورِ "Allah este ocrotitorul celor care cred; El îi scoate din întunecimi la Lumină..." () și este în felul următor:

Într-o reflectare, am văzut doi munți măreți, aflați unul în fața celuilalt. Între ei se afla un pod copleșitor. Sub pod era o vale foarte adâncă. Iar eu mă aflam pe acel pod. Lumea era învăluită de întuneric și de beznă densă din toate părțile. M-am uitat în partea dreaptă și am văzut un cimitir mare, acoperit de întuneric fără sfârșit. De fapt mi-am închipuit. M-am uitat în stânga și mi-am imaginat că se pregăteau, în mijlocul valurilor întunecimii, furtuni violente și calamități terifiante. M-am uitat sub pod și mi-am imaginat că văd o prăpastie adâncă. Pentru a scăpa de această întunecime copleșitoare nu aveam decât un felinar de buzunar lipsit de putere. Folosindu-l, priveam cu ajutorul luminii lui palide. Mi s- a arătat o situație îngrozitoare. De-a lungul podului, în fața mea, au apărut niște lei, monștrii și dragoni atât de înfiorători, încât mi-am spus: ”De n-aș fi avut la mine acest felinar și de nu aș fi văzut această nenorocire.” În orice direcție aș fi îndreptat acel felinar vedeam aceeași nenorocire. Am exclamat: ”Nu se poate! Felinarul ăsta îmi aduce numai necazuri.” M-am înfuriat, am azvârlit felinarul pe jos și l-am spart. Dar, parcă prin zdrobirea felinarului, aș fi pornit comutatorul unei lămpi electrice uriașe și aș fi făcut ca întreaga lume să se lumineze și, brusc, să scape de întuneric. Totul a fost iluminat de lumina lămpii și s-a văzut cum era în realitate.

Am descoperit că podul pe care l-am văzut era o șosea aflată într-o vale netedă. Cimitirul vast pe care l-am văzut în dreapta mea mi-am dat seama că, de fapt, erau niște grădini verzi, frumoase de sus până jos, în care aveau loc adunări de adorare, supunere, lecții și pomeniri ale lui Allah, făcute sub conducerea unor oameni iluminați. Imaginile din stânga pe care mai înainte le văzusem a fi prăpăstii și piscuri furtunoase și înspăimântătoate, apăreau acum precum niște locuri pentru ospăț împodobite, drăguțe și atrăgătoare, aflate în spatele munților, locuri de promenadă frumoase și spații de recreere minunate. Și creaturile pe care le consideram terifiante, precum monștrii, dragonii, erau de fapt animale domestice, precum cămilele, boii, oile și caprele. Am spus:

الحمد للّه علَى نور اْلايمان Slavă lui Allah pentru lumina credinței”, apoi am recitat versetul: اَللّٰهُ وَلِىُّ الَّذٖينَ اٰمَنُوا يُخ۟رِجُهُم۟ مِنَ الظُّلُمَاتِ اِلَى النُّورِ "Allah este ocrotitorul celor care cred; El îi scoate din întunecimi la Lumină..." () și m-am trezit din viziunea mea.

Cei doi munți sunt începutul și sfârșitul vieții... Adică această viață și lumea din mormânt. Podul reprezintă drumul vieții. Partea dreaptă reprezintă trecutul, iar partea stângă viitorul. Torța înfățișează ego-ul uman, egoist, care se bazează pe ceea ce știe și nu ține seama de revelația cerească. Animalele monstroase pe care mi le imaginasem erau evenimentele și creaturile ciudate din această lume.

Așadar, omul, care se bazează pe ego-ul său, care decade în întunericul nepăsării și care este încercat de obscuritatea rătăcirii, se aseamănă cu prima stare din viziunea mea, astfel încât, el privește trecutul prin cunoștințele sale insuficiente și amestecate cu date înșelătoare și este reprezentat de acel felinar ca fiind un cimitir imens și vede într-o beznă îmbibată cu non-existență. Mai mult, vede viitorul ca o lume sălbatică, extrem de furtunoasă și bazată pe coincidențe. Și pe fiecare dintre evenimentele și creaturile ce nu sunt decât niște funcționari al Celui Atotînțelept și Îndurător, le vede precum niște monștri înfricoșători. Astfel sunt ilustrați prin versetul: وَالَّذٖينَ كَفَرُٓوا اَو۟لِيَٓاؤُهُمُ الطَّاغُوتُ يُخ۟رِجُونَهُم۟ مِنَ النُّورِ اِلَى الظُّلُمَاتِ "... în vreme ce acelora care nu cred le sunt ocrotitori Taghuţii, care-i scot de la Lumină la întunecimi..." ()

Dar, dacă omul este binecuvântat cu călăuzirea divină, credința îi intră în suflet, distruge tirania faraonică din sufletul său și ascultă Cartea lui Allah, atunci el seamănă cu a doua stare din viziune. Astfel, dintr-o dată universul va lua culoarea zilei și se va umple de lumina divină și lumea va citi versetul: اَللّٰهُ نُورُ السَّمٰوَاتِ وَال۟اَر۟ضِ "Allah este lumina cerurilor şi a pământului." () Atunci, el vede cu ochiul inimii că trecutul nu este un cimitir mare, ci poate un loc în care grupuri de suflete purificate ce, în fiecare secol, își îndeplinesc îndatoririle de adorare sub conducerea unui profet sau a unui apropiat a lui Allah, după finalizarea sarcinilor vieții, rostesc ”Allahu Ekber” (Allah este Măreț) și zboară către sălașurile înalte și trec spre partea viitorului.

El privește în partea stângă și observă din depărtare, prin lumina credinței, că în spatele transformărilor din mormânt și din Lumea de Apoi, se află locuri de bucurie ale Celui Milostiv, imense precum munții, sub forma unor palate binecuvântate în grădinile Paradisului. Apoi realizează că furtunile și cutremurele nimicitoare sunt precum niște funcționari supuși. Iar evenimentele, precum furtunile de primăvară și ploile, care în aparență sunt aspre, de fapt indică o mulțime de înțelepciuni blânde. Chiar și moartea este privită, în viziunea lui, ca fiind începutul vieții veșnice, iar mormântul, precum poarta fericirii eterne. Restul aspectelor le poți înțelege și singur prin analogie și poți pune în practică această pildă asupra realității.

AL TREILEA PUNCT:

Credința este atât lumină cât și putere. Omul care deține credința adevărată poate să provoace universul. Și în funcție de puterea credinței sale, poate scăpa de greutățile evenimentelor. Spunând ”Tewekkeltu ala Allah” (Mă încred în Allah) el călătorește prin valurile evenimetelor, înalte ca niște munții, purtat de corabia vieții, în deplină siguranță, încredințând toată povara în mâna puternică a Celui Atotputernic, Absolut, cutreieră confortabil în lume și se odihnește în lumea mormântului. Apoi, pentru a găsi fericirea veșnică, el poate zbura spre Paradis. Căci dacă nu se bazează pe Allah, greutățile vieții în loc să-l facă să zboare, pot să-l tragă către locul cel mai de jos. Prin urmare, credința implică unicitate, unicitatea implică supunere față de Allah, supunerea față de Allah implică încrederea în El și încrederea în El implică fericirea în această lume și în Lumea de Apoi.

Dar să nu înțelegi greșit! Încrederea în Allah nu înseamnă respingerea totală a cauzelor. Ci, aceasta înseamnă să cauți și să ceri cauzele numai de la Cel Drept, Preaînaltul, să știi că rezultatele sunt numai de la El, să manifești mulțumire numai Lui și de asemenea, înseamnă să înțelegi că recurgerea la cauze - știind că acestea sunt vălul mâinii puterii - este un fel de rugă, prin fapte.

Exemplele celor care se încred în Allah și a celor care nu se încred în Allah sunt reprezentate în următoarea pildă:

Odată doi oameni, purtând greutăți mari atât pe cap cât și pe spate, și-au luat câte un bilet și s-au îmbarcat pe o corabie. Unul, degrabă ce ajunge pe corabie, își pune povara pe punte și se așează pe ea, pentru a o supraveghea. Celălalt, pentru că este prost și arogant, nu-și lăsă povara jos.

Atunci i s-a spus: ”Lasă-ți povara pe punte și relaxează-te”.

El răspunde: ”Nu, nu o voi lăsa. Poate se va pierde. Eu sunt puternic. Pot să-mi păstrez marfa pe cap și pe spate.”

Apoi i s-a spus din nou: ”Această corabie sigură care te duce pe tine și pe mine este mai puternică. Ba mai mult, ea te poate proteja mai bine. Poate că vei ameți și vei cădea în mare cu povara ta cu tot. Și cu cât vei sta mai mult, cu atât vei obosi mai tare. Iar atunci spatele cocoșat și capul fără minte nu vor mai putea suporta greutatea din ce în ce mai mare a poverii. Chiar și căpitanul, dacă te va vedea în această situație, va spune despre tine că ești nebun și te va izgoni, sau se va gândi ”Acest om este un intrus, ne trădează, își bate joc de noi” și va porunci să fii închis. De asemenea, te vei face și de râs în fața tuturor. Pentru că, în fața celor care înțeleg, vanitatea ta îți arată slăbiciunea, mândria îți dezvăluie neputința și prefăcătoria ta trădează umilința și ipocrizia ta și astfel vei ajunge de râsul lumii. Toți vor râde de tine.” În urma acestor cuvinte, mintea acelui nefericit i-a venit la cap. Și-a pus greutatea pe punte și s-a așezat pe ea. Apoi a spus: ”Allah să fie mulțumit de tine! M-ai scutit de efort, m-ai scăpat de închisoare și m-ai ferit de rușine.”.

Privește, o, tu, omule care nu te încrezi în Allah! Bagă-ți mintea în cap, asemenea acestui om, încrede-te în Allah! Ferește-te de cerșetoria în fața întregii lumi, de tremurul în fața fiecărui eveniment și scapă de mândrie, de a fi ridicol, de greutatea Lumii de Apoi și de presiunea închisorii din această viață.

AL PATRULEA PUNCT:

Credința îl face pe om, om. Ba chiar poate să îl facă un sultan. Dacă este așa, îndatoririle de bază ale omului sunt credința și ruga. Necredința îl face pe om să fie extrem de neputincios, ba chiar îl face un monstru.

Deosebirea dintre felul în care vin pe lume oamenii și în cel care vin pe lume animalele este numai o singură probă clară și o dovadă sigură dintre miile de dovezi care demonstrează acest aspect. Într-adevăr, existența deosebirilor dintre felul în care vin pe lume oamenii și felul în care vin pe lume animalele arată că omenirea nu este omenire decât prin credință.

Pentru că, atunci când un animal vine pe lume, o face în forma cea mai perfectă, de parcă a fost perfecționat în altă lume, adică este trimis. În două ore, sau în două zile, sau în două luni el învață toate condițiile vieții lui, relațiile cu universul și legile vieții, devenind expert în ele. În timp ce omului îi sunt necesari douăzeci de ani pentru a câștiga și dobândi puterea și îndemânarea necesare pentru a putea supraviețui; iar unei vrăbii și unei albine îi sunt necesare doar douăzeci de zile, adică îi sunt inspirate.

Acest lucru înseamnă că îndatorirea de bază a animalelor nu este perfecțiunea prin învățare, sau progresarea prin cunoaștere dobândită, nici căutarea ajutorului prin demonstrarea neputinței și nici adresarea rugile, ci poate că îndatorirea lor este de a acționa în limita capacității lor și supunerea, prin practică.

În schimb, omul, atunci când vine pe lume, este nevoit să învețe totul, este ignorant față de legile vieții; nici măcar douăzeci de ani nu-i sunt de ajuns pentru a învăța despre legile vieții în totalitate. Poate că este nevoit să învețe până la sfârșitul vieții; el este trimis pe lume atât de slab și de neputincios încât îi sunt necesari unul sau doi ani doar pentru a sta în picioare. Abia după cincisprezece ani poate deosebi binele de rău. Și numai cu ajutorul colectivității umane, poate realiza lucrurile bune și se poate feri de lucrurile rele.

Înseamnă că îndatorirea firească a omului este de a căuta perfecțiunea prin învățare și venerarea prin rugă. Adică să știe ”Prin a cui îndrumare este viața mea atât de înțelept organizată? Prin a cui mărinimie sunt eu îngrijit cu atâta milă? Prin a cui bunătate sunt eu hrănit cu atâta răsfăț și protejat cu atâta grijă?” și să te rogi cu umilință și neputință la Cel care-Ți acoperă nevoile, atunci când tu nu poți rezolva nici una dintre miile de probleme pe care le ai. Și să-ți dorești și să te rogi. Adică, să zbori spre locul cel mai înalt al adorării pe aripile neputinței și sărăciei.

Înseamnă că omul a venit pe lume pentru a căuta perfecțiunea prin cunoaștere și rugă. În ceea ce privește natura și abilitățile lui, totul se leagă de cunoaștere. Și temeiul, sursa luminii, spiritul și fundamentul întregii cunoașteri adevărate este cunoașterea lui Allah, iar esența și baza ei este credința în Allah.

De asemenea, din pricina faptului că omul este supus necazurilor fără de sfârșit și este ținta numeroșilor dușmani în ciuda neputinței sale, suferă de nevoi interminabile și are dorințe nenumărate în ciuda sărăciei nemărginite, îndatorirea lui de bază, după credință, este ruga; ruga este baza adorării.

Asemeni unui copil care atunci când nu poate ajunge la ceea ce-și dorește sau nu i se satisface o dorință, fie plânge, fie cere. Adică, ori face, ori cere prin limbajul neputinței, și își atinge scopul. Tot la fel și omul este precum acel copil delicat, răsfățat și alintat în lumea celor vii. El trebuie, să plângă sau să se roage din pricina slăbiciunii și neputinței sale, adăpostindu-se la Cel Milos și Milostiv. Astfel încât să-și atingă obiectivele sau să mulțumească pentru realizarea lor. În caz contrar, asemenea unui copil naiv si obraznic, care face tărăboi cand este deranjat de o muscă și spune: ”Prin puterea mea controlez toate aceste lucruri ciudate care nu pot fi controlate, ba chiar pot să fac să mă asculte creaturi de o mie de ori mai puternice, și prin puterea și ideile mele, pot să fac să mi se supună”, el își arată ingratitudinea față de binecuvântări. Și pentru că acest lucru este contrar naturaleții de bază a omului merită o pedeapsă aspră.

AL CINCILEA PUNCT:

Așa cum credința necesită ruga ca mijlocire sigură și cum naturalețea omului cere cu o mare dorință acest lucru, Allah Preaînaltul, prin înțelesul vorbelor: ”Ce importanța ați mai avea dacă nu ar fi ruga voastră?”, spune: قُل۟ مَا يَع۟بَؤُا بِكُم۟ رَبّٖى لَو۟لَا دُعَٓاؤُكُم۟ "Spune: ‘Nu se sinchiseşte de voi Domnul meu, dacă voi nu vă rugaţi Lui!” () și poruncește: اُد۟عُونٖٓى اَس۟تَجِب۟ لَكُم۟ ”Chemaţi-Mă şi Eu vă voi răspunde!” ()

Dacă spui: Ne rugăm de atâtea ori, dar ruga noastră nu este primită, cu toate că versetul este general, susține că fiecare rugă este primită.

Răspunsul ar fi: Să se primească răspuns este una și să fie acceptată este alta. Fiecare rugă își primește răspunsul însă pentru ca ea să fie acceptată și să primească exact ceea ce s-a cerut, este în funcție de Înțelepciunea lui Allah Atotputernic.

De exemplu, atunci când un copil este bolnav, el strigă: ”Doctore! Consultă-mă! Medicul spune: ”Aici sunt! Ce dorești!” Copilul: ”Vreau medicamentul ăsta!” Medicul fie îi va da ceea ce a cerut sau ceva mai bun, în funcție de necesitatea lui, fie, știind că este periculos pentru boala lui, nu- i va da nimic.

Astfel, de vreme ce Allah este Atotputernic, El vede totul și aude totul, răspunde rugilor supușilor Lui. Prin existența și răspunsul Lui, El transformă temerea de singurătate în liniște. Însă, El face acest lucru, nu datorită cerințelor capricioase și insistente ale omului, ci poate datorită cerințelor Înțelepciunii Divine. El dă fie ceea ce este solicitat sau ceva mai bun, fie nu dă nimic.

Mai mult, ruga este un act de adorare. Roadele actelor de adorare aparțin Vieții de Apoi. Cauzele împlinirii unui anumit fel de rugă și a unui anumit fel de ritual de adorare în această viață sunt timpurile lor, însă aceste cauze nu constituie obiectivele acestor rugi și rugăciuni. De exemplu, rugăciunea și ruga pentru ploaie sunt ritualuri de adorare. Iar vremea de secetă este timpul ei. De altfel, acea rugă și acel ritual de adorare nu sunt împlinite pentru a aduce ploaia. Dacă sunt îndeplinite numai cu această intenție, atunci ele nu sunt acceptate, pentru că nu sunt făcute cu devotament. Așa cum asfințirea soarelui este timpul pentru rugăciunea de seară, tot așa și eclipsele de soare și de lună sunt timpurile pentru îndeplinirea unor rugăciuni speciale numite ”Salatu-l Kusuf – Rugăciunea de eclipsă de soare” și ”Salatu-l Khusuf – Rugăciunea de eclipsă de lună”. Adică, odată cu învăluirea celor două semne clare ale zilei și ale nopții și pentru că iese în evidență o măreție divină, El își cheamă slujitorii la îndeplinirea unui fel de ritual de adorare la acele timpuri. Altfel, acea rugăciune – a cărei apariție și durată sunt deja cunoscute de astronomi – nu este pentru a anunța sfârșitul eclipselor soarelui și lunii.

În același mod, vremea de secetă este timpul rugăciunii pentru ploaie. Producerea calamităților și a lucrurilor dăunătoare reprezintă timpul special ale unor rugi, căci omul în acele timpuri își înțelege slăbiciunea în așa fel încât, prin rugă și prin implorare, se refugiază la Curtea Celui cu Putere Absolută.

Și chiar dacă acele calamități nu trec în ciuda multor rugi făcute, nu ar trebui spus: ”Ruga nu a fost acceptată”. Ar trebui mai bine spus: ”Timpul rugii nu s-a sfârșit încă.” Și dacă, prin bunătatea și generozitatea lui Allah Atotputernic, calamitatea este eliminată, înseamnă că timpul pentru acea rugăciune s-a terminat și a trecut.

Înseamnă că ruga este o taină a adorării. În ceea ce privește adorarea trebuie să fie făcută cu devotament, numai de dragul lui Allah. Ar trebui să se adăpostească numai la El, prin rugă, pentru a-și arăta neputința. Nu ar trebui să se amestece în ceea ce privește aspectele ce țin de statutul lui de Domn. Hotărârea și controlul asupra tuturor lucrurilor trebuie lăsate în seama Lui, astfel trebuie să se încreadă în Înțelepciunea Lui și să nu fie acuzat în ceea ce privește îndurarea.

Într-adevăr, ceea ce este stabilit prin claritatea versetelor limpezi, așa cum toate ființele oferă propria lor pomenire, propriile lor ritualuri de adorare specifice și îndeplinesc propria lor prosternare specială, tot așa toate aceste rugi se înalță de la întregul univers către Curtea Divină.

Ori prin limbajul abilității înnăscute – precum rugile tuturor plantelor – fiecare dintre acestea cer o formă de la Generosul Absolut și doresc o înfățișare în care se reflectă Numele Lui.

Ori prin limbajul nevoii înnăscute – precum rugile tuturor vietăților pentru toate nevoile esențiale, dincolo de puterea lor de obținere – astfel încât fiecare dintre ele cer de la Cel cu Generozitate Absolută, prin limbajul nevoii firești, o parte din necesitățile ce sunt un fel de hrană pentru continuitatea vieții lor.

Ori este prin limbajul necesității, astfel încât toate ființele cu suflet aflate la răscruce cer, adăpostindu-se complet la un protector necunoscut. Poate că se întorc către Domnul Cel Îndurător. În cazul în care nu există vreo obiecție, aceste trei tipuri de rugi sunt întotdeauna acceptate.

Al patrulea tip însă – cel mai cunoscut – este ruga noastră. Aceasta este de două feluri: prin fapte, adică prin starea noastră și din inimă, adică prin spusele noastre.

De exemplu: A lua în vedere cauzele este o rugă prin fapte.

Aducerea laolaltă a tuturor cauzelor nu este pentru a scoate rezultatul la iveală, ci poate este pentru a cere - prin limbajul stării - rezultatul, luând însăși de la Cel Drept o atitudine ce-L multumește.

De exemplu până și cultivarea unei ferme reprezintă ciocănirea la ușa comorii milosteniei. Acest tip de rugă prin fapte, pentru că este îndreptată către Numele și adresat Celui Generos și Absolut, este acceptată în majoritatea cazurilor.

Al doilea tip este de a te ruga prin spuse și din suflet. Este să ceri anumite lucruri pe care nu le poți avea. Cel mai important aspect, cel mai frumos obiectiv și cel mai dulce fruct al acesteia este: Omul care se roagă înțelege că există cineva care îi ascultă vocea inimii, poate ajunge peste tot cu mâna sa, îi poate îndeplini orice dorință, îi este milă de neputința sa și îi vine în ajutor la sărăcie.

Privește, o, tu, om sărăc și neputincios! Nu neglija un mijloc precum ruga, care este o cheie a comorii milosteniei și a unei puteri nemărginite. Agață-te de ea! Ridică-te spre cele mai înalte vârfuri ale umanității. Include în rugile tale rugile întregului univers, precum un sultan. Fii cel mai frumos model al creației universului, spunând: اِيَّاكَ نَس۟تَعٖينُ "...numai la Tine cerem ajutor” (), precum un credincios adevărat și un reprezentant general!

PARTEA A DOUA

Această parte conține Cinci Îndrumări cu privire la fericirea și tristețea omenească

[De vreme ce omul a fost creat cu cea mai frumoasă înfățișare și i-au fost date cele mai cuprinzătoare abilități, el a fost aruncat într-o arenă de încercări în care poate să urce sau să coboare, stație după stație, treaptă după treaptă și grad după grad, de la cele mai joase nivele până la cele mai ridicate nivele, de pe Pământ până la Tronul Divin și de la mărimea unei particule până la cea a Soarelui. El a fost trimis în această lume ca o minune a Puterii Divine, ca rezultat al creației și ca un miracol al Artei Divine în fața căruia au fost deschise două drumuri care conduc fie spre o creștere infinită, fie spre o decădere infinită. Vom explica acest înfricoșător mister al progresului sau declinului omului prin ”Cele Cinci Îndrumări”.]

PRIMA ÎNDRUMARE:

Omul are nevoie de majoritatea ființelor din univers și este legat de ele. Nevoile sale se întind în toate părțile lumii, iar dorințele lui se extind spre eternitate. Așa cum își dorește o floare, la fel își dorește și întreaga primăvară. La fel cum vrea o grădină, vrea de asemenea și Paradisul etern. Așa cum tânjește să-și revadă un prieten, la fel dorește să-L vadă pe Cel Frumos, Posesor al Măreției. Întocmai cum dorește să-și viziteze prietenul drag care locuiește în altă casă și are nevoie ca ușa acestei case să se deschidă pentru el, așa cum dorește să viziteze nouăzeci și nouă la sută dintre prietenii lui care au călătorit în lumea mormântului și astfel să fie salvat de separarea veșnică, tot așa el are nevoie să caute refugiu la adăpostul Celui cu Putere Absolută care va închide ușa acestei lumi imense și va deschide ușa Lumii de Apoi, care este un loc de expoziție al minunățiilor, să strângă această lume, punând și ridicând în locul ei Viața de Apoi.

Astfel, omul aflat în această poziție, nu-l poate adora cu adevărat decât pe Cel în mâinile căruia se află soarta tuturor lucrurilor, Cel care stăpânește întreaga existență, Cel care vede totul și este Omniprezent, care este Deasupra spațiului, liber de orice constrângere, mai presus de orice fel de greșeli și defecte, Cel Măreț, Atotputernic, Cel Îndurător, Cel cu Frumusețe Absolută, Cel Înțelept, Desăvârșitul, pentru că nevoile nesfârșite ale omului nu pot fi îndeplinite decât de Cel care posedă o știință fără limite și o putere nemărginită. Așadar, El este Singurul care merită adorarea.

Privește, o, omule! Dacă ești slujitorul Lui, poți câștiga un statut superior celorlalte creaturi. Dar dacă refuzi să-L venerezi, vei deveni un sclav decăzut în dizgrația neputinței. Dacă te bazezi pe ego-ul și puterea ta și abandonezi ruga și încrederea în El, te fălești și deviezi spre mândrie și lăudăroșenie, atunci vei decădea mai jos decât o albină sau o furnică în ceea ce privește bunătatea și creația, vei deveni mai neputincios decât un păianjen sau o muscă, iar în ceea ce privește răutatea și distrugerea, vei deveni mai greu decât un munte și mai dăunător decât ciuma.

Într-adevăr, o, omule! Posezi două laturi!

Prima latură este latura ta de creație, de existență, de bunătate, de statornicie și de acțiune, iar cealaltă este latura de distrugere, de a nu exista, de răutate, negativă și afectivă. În ceea ce privește prima latură, tu ești mai prejos decât o albină sau o vrabie și mai neputincios decât un păianjen sau o muscă. Iar în ceea ce privește a doua latură, tu poți depăși munții, pământul și cerurile. Tu poți căra o povară de care acestea fug și le provoacă o durere adevărată. Poți câștiga o sferă mai extinsă și mai vastă decât acestea. Pentru că, atunci când creezi ceva sau faci un lucru bun, poți să faci acest lucru numai până acolo unde poți ajunge cu mâna, sau poți atinge cu puterea bunătății și creativitatea ta. Iar dacă vrei să faci rău și să distrugi, atunci răutatea ta va copleși și distrugerea ta se va răspândi.

De exemplu, necredința implică răutate, distrugere, lipsă de sinceritate. Mai mult, acel singur păcat implică o insultă la adresa întregului univers, o falsificare a tuturor Numelor Divine și o trădare a întregii omeniri. Pentru că, aceste ființe au o poziție înaltă și o îndatorire importantă. Pentru că, ele sunt niște scrisori, niște oglinzi și niște funcționari ai Divinității.

Necredința le coboară pe ele de la rangul de oglinzi, funcționari oficiali și purtători de înțelesuri, la nivelul de inutilitate și simple jucării ale coincidenței. Și prin distrugerea morții și prin separare, îi înjosește la rangul de lucruri nesemnificative, de obiecte inutile și lipsite de valoare, sortite decăderii și descompunerii. Mai mult, prin negare, se insultă Numele Divine, ale căror inscripții, manifestări și frumuseți sunt observate în oglinzile tuturor creaturilor universului.

Necredința îl coboară pe cel care deține rangul de reprezentant al lui Allah pe pământ, care este o odă bine compusă a înțelepciunii, ce dezvăluie frumusețea Numelor divine în cel mai frumos mod și este un miracol evident al Puterii Divine precum o sămânță, ce conține toate însușirile unui copac etern și care, prin asumarea ”Responsabilității Supreme” crește pentru a fi mai înalt decât pământul, cerul și munții și câștigă astfel un rang superior îngerilor, la o poziție mai josnică și mai slabă, mai lipsită de putere decât cel mai neputincios și mai josnic animal. În plus îl decade la nivelul unui simplu portret, lipsit de sens, confuz și care se descompune rapid.

În concluzie: Sufletul poruncitor de rău, din punct de vedere al stricăciunii și răului, poate să comită crime nenumărate, dar în ceea ce privește creativitatea și bunătatea, puterea lui este extrem de mică și este parțială. Da, poate distruge o casă într-o zi, dar nu o poate reconstrui în o sută de zile.

Dar dacă renunță la egoism și caută bunătatea și succesul de la Cel Divin și refuză răutatea, distrugerea și bazarea pe suflet și caută iertarea și devine un adevărat sclav al lui Allah, atunci va fi obiectul versetului: يُبَدِّلُ اللّٰهُ سَيِّئَاتِهِم۟ حَسَنَاتٍ "... acestora le va schimba Allah faptele rele cu fapte bune..." () Posibilitatea nelimitată a lui de a face rău se va transforma în posibilitatea nelimitată de a face bine. Va dobândi valoarea ”Celei mai frumoase înfățișări” și va urca către cele mai mai înalte locuri.

Ia aminte, o, tu, omule nepăsător! Privește generozitatea și dărnicia Celui Atotputernic! Deși ar fi drept ca un păcat să se socotească cât o mie de păcate și o singură faptă bună să se socotească tot cât una sau deloc, El înregistrează un păcat ca unul singur și o faptă bună ca zece, câteodată ca șaptezeci, câteodată ca șapte sute și câteodată ca șapte mii. Așa că înțelege din această învățătură înțeleaptă că intrarea în acel Iad înfricoșător este ca pedeapsă pentru cele săvârșite, iar aceasta este însăși dreptatea, însă intrarea în Paradis este generozitate pură.

A DOUA ÎNDRUMARE:

Omul are două chipuri. Primul privește această lume, prin latura ego-ului său și celălalt privește Lumea de Apoi, prin latura adorării și a servitudinii față de Allah.

În ceea ce privește primul chip, el este o creatură neputincioasă, al cărui capital se restrânge, la o voință asupra căreia are o putere parțială de alegere precum un fir de păr, la o putere cu capacitate limitată, la o viață cu o flacără care se stinge rapid, la o existență de o clipită care trece imediat și un corp mic care se descompune rapid. Aflându-se în această poziție, omul, este și un individ slab și sensibil printre toate creaturile nenumărate care au fost prezentate în nivelurile universului.

În ceea ce privește al doilea chip și în special cel al slăbiciunii și a sărăciei ce se îndreaptă către adorare, omul este o ființă însemnată și cuprinzătoare. Aceasta deoarece Creatorul Preaînțelept a insinuat în natura omenească o infinită neputință și sărăcie, astfel încât el să fie o oglindă cuprinzătoare care reflectă manifestările nemărginite ale Milosteniei și Puterii Divine, dar și cele ale Bogăției și Dărniciei Lui.

Într-adevăr, omul seamănă cu o sămânță. Așa cum acestei semințe i s-au dat niște unelte spirituale și importante din partea Puterii și un program delicat și valoros din partea Destinului Divin, tot așa ea poate lucra sub pământ, poate ieși din acea lume îngustă, poate intra în lumea vastă a aerului, poate să ceară Creatorului, prin limbajul dispoziției ei, să fie un copac și să găsească o perfecțiune demnă de ea.

Dacă acea sămânță, din cauza unui temperament rău, folosește acele unelte spirituale pentru a atrage anumite substanțe dăunătoare din pământ, atunci ea va mucegăi și va putrezi fără rost în acea lume îngustă, într-un interval scurt.

Dar dacă acea sămânță folosește așa cum trebuie acele unelte spirituale, în conformitate cu comanda divină: فَالِقُ ال۟حَبِّ وَالنَّوٰى "Allah este Cel care face să se crape seminţele şi sâmburii." () va ieși din acea lume îngustă și va deveni un copac măreț cu roade; natura ei plăpândă ajungând să ia forma unui adevăr mare și universal.

În mod similar, naturaleții omului i s-au dat unelte importante și programe valoroase din partea Puterii și a Destinului Divin. Dacă omul folosește acele unelte spirituale pentru poftele sufletul său și pe plăceri minore, sub pământul acestei vieți lumești înguste, el va decădea și se va descompune asemeni acelei semințe stricate; va căra responsabilitatea pe umerii spiritului său nenorocos și va dispărea din această lume.

Dar dacă el hrănește sămânța capacității sale, în pământul adorării lui Allah, cu apa Islamului și cu lumina credinței în conformitate cu poruncile Coranului și își orientează propriile capacități spre adevăratele lor scopuri, fără îndoială că va deveni o sămânță valoroasă ce conține toate sistemele adevărului permanent și a copacului veșnic ce produce ramuri și muguri în lumea înfățișată și în Lumea mormântului.

De asemenea va constitui motivul nenumăratelor perfecțiuni și recompense în Lumea de Apoi și din Paradis și va deveni o mașină minunată și o sămânța binecuvântată și dădătoare de lumină a copacului acestui univers.

Într-adevăr, adevăratul progres este ca omul să îndrepte fețele inimii, spiritului, minții, chiar și a imaginației și a celorlalte puteri date lui spre viața eternă astfel încât fiecare în acestea să se ocupe de modul său propriu de adorare. Progresul nu este așa cum își imaginează oamenii cei rătăciți și anume să intre în viața acestei lumi cu toate detaliile ei și să guste din orice fel de plăcere a ei, chiar și pe cele mai înjosite, punând toate facultățile subtile ale omului – cum ar fi inima și mintea – la dispoziția sufletului poruncitor de rău care nu devine astfel un ajutor al acestuia, ci din contră este declin.

Am văzut acest lucru într-o viziune care poate fi descrisă prin următoarea pildă:

Mă duceam spre un oraș mare. Am observat că acel oraș avea palate mari. Privind la ușile unora dintre palate, am văzut locuri de distracție precum niște teatre pline de veselie și care atrăgeau atenția tuturor. M-am uitat cu atenție și am văzut că stăpânul acelui palat a venit la poartă, unde se juca cu câinele său și asista la joaca lui. Femeile purtau conversații dulci cu tineri străini, iar tinerele domnișoare se ocupau de organizarea jocurilor pentru copii. Până și portarul, ca și cum ar fi un actor, se comporta precum un comandant. Atunci am înțeles că interiorul acelui palat măreț era gol și obligațiile lor subtile rămăseseră neîndeplinite. Moralitatea lor decăzuse așa de mult încât se ajunsese la imaginea prezentă la poartă.

Apoi am mers mai departe și am dat de un alt palat. Acolo am văzut că la ușă stătea un câine credincios alături de un portar serios, dur și sobru. M-am întrebat: „De ce acolo era așa și de ce aici este așa?” Am intrat și am observat că înăuntru era veselie mare. Apartament peste apartament, oamenii acestui palat erau ocupați cu diferite îndatoriri subtile. Bărbații din primul apartament supravegheau administrarea și organizarea palatului. În apartamentele de sus, fetele dădeau lecții copiilor. Mai sus, femeile erau ocupate cu lucrări de artă fină și broderii frumoase. Și la ultimul etaj, îl vedeam pe domnul care stătea de vorbă cu sultanul și care era preocupat cu îndatoriri mărețe și speciale pentru a păstra liniștea poporului și pentru a garanta propriile realizări și progrese. De vreme ce ei nu mă vedeau, mă puteam plimba în voie fără să fiu oprit.

Apoi am ieșit și am văzut că în toate colțurile acelui oraș nu erau decât palate asemenea celor două. Am întrebat și au spus că: ”Acele locuri de veselie la ușă dar goale înăuntru aparțin necredincioșilor și celor rătăciți, iar celălalte aparțin credincioșilor onorabili.”

Apoi am mai găsit un palat într-un colț, care avea numele meu ”SAID” scris deasupra. Am devenit curios, m-am uitat mai atent și am avut impresia că-mi văd chipul pe el. Am țipat cu uimire totală, mi- am revenit și m-am trezit.

Îți voi spune ce reprezintă această viziune, fie ca Allah să facă să fie bine!

Acel oraș reprezintă viața socială a oamenilor și locul civilizației omenești. Acele palate reprezintă fiecare câte un om. Cetățenii acelor palate înfățișează simțurile și capacitățile omului, precum ochii, urechile, sufletul, spiritul și mintea, puterea furiei și a poftei sufletești. Fiecare simț al omului are o anumită îndatorire în ceea ce privește adorarea. Are plăceri particulare și dureri diferite. Sinele și capriciile, puterea furiei și a poftelor trupești sunt reprezentate de câine și de portar. Așadar, a face ca acele facultăți subtile să fie puse la dispoziția sufletului și a capriciilor sale și astfel să-și uite adevăratele îndatoriri, este cu siguranță declin și nu progres. Restul aspectelor le poți interpreta și de unul singur.

A TREIA ÎNDEMNARE:

În ceea ce privește actele și faptele sale și munca depusă de el, omul este un animal slab, o creatură neajutorată. Iar sfera manifestărilor și posesiunilor sale din această privință este așa de îngustă, încât dacă întinde mâna poate să le atingă. Până și animalele domestice, care au fost date omului, au luat o parte din neputința, neajutorarea și lenevia lui, astfel încât dacă sunt comparate cu suratele lor din sălbăticie, se vor observa mari diferențe. (Precum vitele și caprele domestice și vitele și caprele sălbatice).

Dar în ceea ce privește emoțiile, înțelegerile, ruga și implorarea, omul este un călător onorat în această lume. El a devenit un musafir al Celui Generos astfel încât s-au deschis înaintea lui comorile infinite ale Milei Sale și i-au fost puse în slujba sa creații minunate și servitori nenumărați. Și pentru a asigura recreerea, distracția și confortul acestui musafir a pregătit un loc așa de mare și de spațios încât diametrul său, adică din centru și până la cel mai îndepărtat punct, este la fel de lung și de lat cât poate să cuprindă cu ochii și cu imaginația sa.

Dar dacă omul se bazează pe ego și face din această viață un scop, este tentat să guste aceste plăceri temporare în timp ce se luptă să-și câștige traiul și ca urmare se va sufoca în acest loc strâmt și va pieri. Toate părțile corpului, simțurile și capacitățile vor depune mărturie împotriva lui în Ziua de Apoi și vor conduce la judecata lui.

Însă dacă el știe că este musafirul Celui Generos și își cheltuiește capitalul vieții lui în sfera permisiunii Lui, el va depune un efort plăcut și se va odihni în această sferă atât de largă, pentru a dobândi o viață eternă. Apoi se poate înălța până la cele mai înalte locuri. Iar toate părțile corpului și simțurile oferite omului vor fi mulțumite de el și vor depune mărturie pentru el în Ziua Judecății.

Desigur, toate aceste capacități minunate nu sunt oferite omului pentru această viață trecătoare, ci poate au fost oferite pentru o viață eternă foarte importantă. Pentru că, dacă comparăm omul cu animalele, putem vedea că omul este de o sută de ori mai bogat decât ele din punct de vedere al părților corpului și a simțurilor lui. Dar în ceea ce privește plăcerile pământești și viața animalică, el decade de o sută de ori mai mult. Deoarece, pentru fiecare plăcere primită, el resimte o durere de o mie de ori mai mare. Durerile trecutului, fricile viitorului și întristarea pricinuită de pierderea fiecărei plăceri îi strică bucuria și îi lasă o amprentă în acea plăcere.

Însă, animalele nu sunt așa. Ele primesc plăceri fără dureri și bucuri fără tristeți. Nici durerile trecutului și nici fricile viitorului nu le pot face să sufere și nu le înfricoșează. Trăiesc o viață liniștită, dorm și Îi mulțumesc Creatorului.

Demek ahsen-i takvim suretinde yaratılan insan, hayat-ı dünyeviyeye hasr-ı fikr etse; yüz derece sermayece hayvandan yüksek olduğu halde, yüz derece serçe kuşu gibi bir hayvandan aşağı düşer. Başka bir yerde bir temsil ile bu hakikati beyan etmiştim. Münasebet geldi, yine o temsili tekrar ediyorum. Şöyle ki:

Bir adam, bir hizmetkârına on altın verip “Mahsus bir kumaştan bir kat elbise yaptır.” emreder. İkincisine bin altın verir, bir pusula içinde bazı şeyler yazılı o hizmetkârın cebine koyar, bir pazara gönderir. Evvelki hizmetkâr, on altın ile a’lâ kumaştan mükemmel bir elbise alır. İkinci hizmetkâr, divanelik edip evvelki hizmetkâra bakıp, cebine konulan hesap pusulasını okumayarak bir dükkâncıya bin altın vererek bir kat elbise istedi. İnsafsız dükkâncı da kumaşın en çürüğünden bir kat elbise verdi. O bedbaht hizmetkâr, seyyidinin huzuruna geldi ve şiddetli bir te’dib gördü ve dehşetli bir azap çekti. İşte edna bir şuuru olan anlar ki ikinci hizmetkâra verilen bin altın, bir kat elbise almak için değildir. Belki mühim bir ticaret içindir.

Aynen onun gibi insandaki cihazat-ı maneviye ve letaif-i insaniye ki her birisi hayvana nisbeten yüz derece inbisat etmiş. Mesela, güzelliğin bütün meratibini fark eden insan gözü ve taamların bütün çeşit çeşit ezvak-ı mahsusalarını temyiz eden insanın zaika-i lisaniyesi ve hakaikin bütün inceliklerine nüfuz eden insanın aklı ve kemalâtın bütün envaına müştak insanın kalbi gibi sair cihazları, âletleri nerede? Hayvanın pek basit, yalnız bir iki mertebe inkişaf etmiş âletleri nerede? Yalnız şu kadar fark var ki hayvan, kendine has bir amelde (münhasıran o hayvanda bir cihaz-ı mahsus) ziyade inkişaf eder. Fakat o inkişaf, hususidir.

İnsanın cihazat cihetiyle zenginliği şu sırdandır ki: Akıl ve fikir sebebiyle insanın hâsseleri, duyguları fazla inkişaf ve inbisat peyda etmiştir. Ve ihtiyacatın kesreti sebebiyle çok çeşit çeşit hissiyat peyda olmuştur. Ve hassasiyeti çok tenevvü etmiş. Ve fıtratın câmiiyeti sebebiyle pek çok makasıda müteveccih arzulara medar olmuş. Ve pek çok vazife-i fıtriyesi bulunduğu sebebiyle âlât ve cihazatı ziyade inbisat peyda etmiştir. Ve ibadatın bütün envaına müstaid bir fıtratta yaratıldığı için bütün kemalâtın tohumlarına câmi’ bir istidat verilmiştir.

İşte şu derece cihazatça zenginlik ve sermayece kesret, elbette ehemmiyetsiz muvakkat şu hayat-ı dünyeviyenin tahsili için verilmemiştir. Belki şöyle bir insanın vazife-i asliyesi, nihayetsiz makasıda müteveccih vezaifini görüp acz ve fakr ve kusurunu ubudiyet suretinde ilan etmek ve küllî nazarıyla mevcudatın tesbihatını müşahede ederek şehadet etmek ve nimetler içinde imdadat-ı Rahmaniyeyi görüp şükretmek ve masnuatta kudret-i Rabbaniyenin mu’cizatını temaşa ederek nazar-ı ibretle tefekkür etmektir.

Ey dünya-perest ve hayat-ı dünyeviyeye âşık ve sırr-ı ahsen-i takvimden gafil insan! Şu hayat-ı dünyeviyenin hakikatini bir vakıa-i hayaliyede Eski Said görmüş. Onu Yeni Said’e döndürmüş olan şu vakıa-i temsiliyeyi dinle:

Gördüm ki ben bir yolcuyum. Uzun bir yola gidiyorum, yani gönderiliyorum. Seyyidim olan zat, bana tahsis ettiği altmış altından tedricen birer miktar para veriyordu. Ben de sarf edip pek eğlenceli bir hana geldim. O handa bir gece içinde on altını kumara mumara, eğlencelere ve şöhret-perestlik yoluna sarf ettim. Sabahleyin elimde hiçbir para kalmadı. Bir ticaret edemedim. Gideceğim yer için bir mal alamadım. Yalnız o paradan bana kalan elemler, günahlar ve eğlencelerden gelen yaralar, bereler, kederler benim elimde kalmıştı.

Birden ben o hazîn halette iken orada bir adam peyda oldu. Bana dedi: “Bütün bütün sermayeni zayi ettin. Tokada da müstahak oldun. Gideceğin yere de müflis olarak elin boş gideceksin. Fakat aklın varsa tövbe kapısı açıktır. Bundan sonra sana verilecek bâki kalan on beş altından her eline geçtikçe yarısını ihtiyaten muhafaza et. Yani gideceğin yerde sana lâzım olacak bazı şeyleri al.” Baktım, nefsim razı olmuyor. “Üçte birisini” dedi. Ona da nefsim itaat etmedi. Sonra “Dörtte birisini” dedi. Baktım, nefsim müptela olduğu âdetini terk edemiyor. O adam hiddetle yüzünü çevirdi, gitti.

Birden o hal değişti. Baktım ki ben, tünel içinde sukut eder gibi bir süratle giden bir şimendifer içindeyim. Telaş ettim. Fakat ne çare ki hiçbir tarafa kaçılmaz. Garaibden olarak o şimendiferin iki tarafında pek cazibedar çiçekler, leziz meyveler görünüyordu. Ben de akılsız acemiler gibi onlara bakıp elimi uzattım. O çiçekleri koparmak, o meyveleri almak için çalıştım. Fakat o çiçekler ve meyveler, dikenli mikenli, mülakatında elime batıyor, kanatıyor. Şimendiferin gitmesiyle müfarakatından elimi parçalıyorlar, bana pek pahalı düşüyorlardı. Birden şimendiferdeki bir hademe dedi: “Beş kuruş ver, sana o çiçek ve meyvelerden istediğin kadar vereceğim. Beş kuruş yerine elin parçalanmasıyla yüz kuruş zarar ediyorsun. Hem de ceza var, izinsiz koparamazsın.”

Birden sıkıntıdan ne vakit tünel bitecek diye başımı çıkarıp ileriye baktım. Gördüm ki tünel kapısı yerine çok delikler görünüyor. O uzun şimendiferden o deliklere adamlar atılıyorlar. Bana mukabil bir delik gördüm. İki tarafında iki mezar taşı dikilmiş. Merak ile dikkat ettim. O mezar taşında büyük harflerle “Said” ismi yazılmış gördüm. Teessüf ve hayretimden “Eyvah!” dedim. Birden o han kapısında bana nasihat eden zatın sesini işittim. Dedi: “Aklın başına geldi mi?” Dedim: “Evet geldi fakat kuvvet kalmadı, çare yok.” Dedi: “Tövbe et, tevekkül et.” Dedim: “Ettim!”

Ayıldım… Eski Said kaybolmuş. Yeni Said olarak kendimi gördüm.

İşte o vakıa-i hayaliyeyi –Allah hayretsin– bir iki kısmını ben tabir edeceğim, sair cihetleri sen kendin tabir et.

O yolculuk ise âlem-i ervahtan, rahm-ı maderden, gençlikten, ihtiyarlıktan, kabirden, berzahtan, haşirden, köprüden geçen ebedü’l-âbâd tarafına bir yolculuktur. O altmış altın ise altmış sene ömürdür ki bu vakıayı gördüğüm vakit kendimi kırk beş yaşında tahmin ediyordum. Senedim yok, fakat bâki kalan on beşinden yarısını âhirete sarf etmek için Kur’an-ı Hakîm’in hâlis bir tilmizi beni irşad etti. O han ise benim için İstanbul imiş. O şimendifer ise zamandır. Her bir yıl bir vagondur. O tünel ise hayat-ı dünyeviyedir. O dikenli çiçekler ve meyveler ise lezaiz-i nâmeşruadır ve lehviyat-ı muharremedir ki mülakat esnasında tasavvur-u zevaldeki elem, kalbi kanatıyor. Müfarakatında parçalıyor. Cezayı dahi çektiriyor. Şimendifer hademesi demişti: “Beş kuruş ver, onlardan istediğin kadar vereceğim.” Onun tabiri şudur ki insanın helâl sa’yiyle meşru dairede gördüğü zevkler, lezzetler keyfine kâfidir. Harama girmeye ihtiyaç bırakmaz. Sair kısımları sen tabir edebilirsin…

DÖRDÜNCÜ NÜKTE

İnsan, şu kâinat içinde pek nazik ve nâzenin bir çocuğa benzer. Zaafında büyük bir kuvvet ve aczinde büyük bir kudret vardır. Çünkü o zaafın kuvvetiyle ve aczin kudretiyledir ki şu mevcudat ona musahhar olmuş. Eğer insan zaafını anlayıp kālen, halen, tavren dua etse ve aczini bilip istimdad eylese; o teshirin şükrünü eda ile beraber matlubuna öyle muvaffak olur ve maksatları ona öyle musahhar olur ki iktidar-ı zatîsiyle onun öşr-i mi’şarına muvaffak olamaz. Yalnız bazı vakit lisan-ı hal duasıyla hasıl olan bir matlubunu yanlış olarak kendi iktidarına hamleder. Mesela, tavuğun yavrusunun zaafındaki kuvvet, tavuğu arslana saldırtır. Yeni dünyaya gelen arslanın yavrusu, o canavar ve aç arslanı kendine musahhar edip onu aç bırakıp kendi tok oluyor. İşte cây-ı dikkat zaaftaki bir kuvvet ve şâyan-ı temaşa bir cilve-i rahmet…

Nasıl ki nazdar bir çocuk ağlamasıyla ya istemesiyle ya hazîn haliyle matlublarına öyle muvaffak olur ve öyle kavîler ona musahhar olurlar ki o matlublardan binden birisine bin defa kuvvetçiğiyle yetişemez. Demek zaaf ve acz, onun hakkında şefkat ve himayeti tahrik ettikleri için küçücük parmağıyla kahramanları kendine musahhar eder. Şimdi böyle bir çocuk, o şefkati inkâr etmek ve o himayeti ittiham etmek suretiyle ahmakane bir gurur ile “Ben kuvvetimle bunları teshir ediyorum.” dese, elbette bir tokat yiyecektir.

İşte insan dahi Hâlık’ının rahmetini inkâr ve hikmetini ittiham edecek bir tarzda küfran-ı nimet suretinde Karun gibi اِنَّمَٓا اُوتٖيتُهُ عَلٰى عِل۟مٍ yani “Ben kendi ilmimle, kendi iktidarımla kazandım.” dese, elbette sille-i azaba kendini müstahak eder.

Demek şu meşhud saltanat-ı insaniyet ve terakkiyat-ı beşeriye ve kemalât-ı medeniyet; celb ile değil, galebe ile değil, cidal ile değil, belki ona, onun zaafı için teshir edilmiş, onun aczi için ona muavenet edilmiş, onun fakrı için ona ihsan edilmiş, onun cehli için ona ilham edilmiş, onun ihtiyacı için ona ikram edilmiş. Ve o saltanatın sebebi, kuvvet ve iktidar-ı ilmî değil, belki şefkat ve re’fet-i Rabbaniye ve rahmet ve hikmet-i İlahiyedir ki eşyayı ona teshir etmiştir. Evet, bir gözsüz akrep ve ayaksız bir yılan gibi haşerata mağlup olan insana, bir küçük kurttan ipeği giydiren ve zehirli bir böcekten balı yediren; onun iktidarı değil, belki onun zaafının semeresi olan teshir-i Rabbanî ve ikram-ı Rahmanîdir.

Ey insan! Madem hakikat böyledir, gururu ve enaniyeti bırak. Uluhiyetin dergâhında acz ve zaafını, istimdad lisanıyla; fakr ve hâcatını, tazarru ve dua lisanıyla ilan et ve abd olduğunu göster. Ve حَس۟بُنَا اللّٰهُ وَنِع۟مَ ال۟وَكٖيلُ de, yüksel.

Hem deme ki: “Ben hiçim, ne ehemmiyetim var ki bu kâinat bir Hakîm-i Mutlak tarafından kasdî olarak bana teshir edilsin, benden bir şükr-ü küllî istenilsin?”

Çünkü sen, çendan nefsin ve suretin itibarıyla hiç hükmündesin. Fakat vazife ve mertebe noktasında, sen şu haşmetli kâinatın dikkatli bir seyircisi, şu hikmetli mevcudatın belâgatlı bir lisan-ı nâtıkı ve şu kitab-ı âlemin anlayışlı bir mütalaacısı ve şu tesbih eden mahlukatın hayretli bir nâzırı ve şu ibadet eden masnuatın hürmetli bir ustabaşısı hükmündesin.

Evet ey insan! Sen, nebatî cismaniyetin cihetiyle ve hayvanî nefsin itibarıyla sağir bir cüz, hakir bir cüz’î, fakir bir mahluk, zayıf bir hayvansın ki bütün dehşetli mevcudat-ı seyyalenin dalgaları içinde çalkanıp gidiyorsun. Fakat muhabbet-i İlahiyenin ziyasını tazammun eden imanın nuruyla münevver olan İslâmiyet’in terbiyesiyle tekemmül edip; insaniyet cihetinde, abdiyetin içinde bir sultansın ve cüz’iyetin içinde bir küllîsin, küçüklüğün içinde bir âlemsin ve hakaretin içinde öyle makamın büyük ve daire-i nezaretin geniş bir nâzırsın ki diyebilirsin: “Benim Rabb-i Rahîm’im dünyayı bana bir hane yaptı. Ay ve güneşi, o haneme bir lamba; ve baharı, bir deste gül; ve yazı, bir sofra-i nimet; ve hayvanı, bana hizmetkâr yaptı. Ve nebatatı, o hanemin ziynetli levazımatı yapmıştır.”

Netice-i kelâm: Sen eğer nefis ve şeytanı dinlersen esfel-i safilîne düşersin. Eğer Hak ve Kur’an’ı dinlersen a’lâ-yı illiyyîne çıkar, kâinatın bir güzel takvimi olursun.

BEŞİNCİ NÜKTE

İnsan, şu dünyaya bir memur ve misafir olarak gönderilmiş, çok ehemmiyetli istidat ona verilmiş. Ve o istidadata göre ehemmiyetli vazifeler tevdi edilmiş. Ve insanı, o gayeye ve o vazifelere çalıştırmak için şiddetli teşvikler ve dehşetli tehditler edilmiş. Başka yerde izah ettiğimiz vazife-i insaniyetin ve ubudiyetin esasatını şurada icmal edeceğiz. Tâ ki “ahsen-i takvim” sırrı anlaşılsın.

İşte insan, şu kâinata geldikten sonra iki cihet ile ubudiyeti var: Bir ciheti; gaibane bir surette bir ubudiyeti, bir tefekkürü var. Diğeri; hazırane, muhataba suretinde bir ubudiyeti, bir münâcatı vardır.

Birinci vecih şudur ki: Kâinatta görünen saltanat-ı rububiyeti, itaatkârane tasdik edip kemalâtına ve mehasinine hayretkârane nezaretidir.

Sonra, esma-i kudsiye-i İlahiyenin nukuşlarından ibaret olan bedî’ sanatları, birbirinin nazar-ı ibretlerine gösterip dellâllık ve ilancılıktır.

Sonra, her biri birer gizli hazine-i maneviye hükmünde olan esma-i Rabbaniyenin cevherlerini idrak terazisiyle tartmak, kalbin kıymet-şinaslığı ile takdirkârane kıymet vermektir.

Sonra, kalem-i kudretin mektubatı hükmünde olan mevcudat sahifelerini, arz ve sema yapraklarını mütalaa edip hayretkârane tefekkürdür.

Sonra, şu mevcudattaki ziynetleri ve latîf sanatları istihsankârane temaşa etmekle onların Fâtır-ı Zülcemal’inin marifetine muhabbet etmek ve onların Sâni’-i Zülkemal’inin huzuruna çıkmaya ve iltifatına mazhar olmaya bir iştiyaktır.

İkinci vecih, huzur ve hitap makamıdır ki eserden müessire geçer, görür ki: Bir Sâni’-i Zülcelal, kendi sanatının mu’cizeleri ile kendini tanıttırmak ve bildirmek ister. O da iman ile marifet ile mukabele eder.

Sonra görür ki bir Rabb-i Rahîm, rahmetinin güzel meyveleriyle kendini sevdirmek ister. O da ona hasr-ı muhabbetle, tahsis-i taabbüdle kendini ona sevdirir.

Sonra görüyor ki bir Mün’im-i Kerîm, maddî ve manevî nimetlerin lezizleriyle onu perverde ediyor. O da ona mukabil; fiiliyle, haliyle, kāliyle, hattâ elinden gelse bütün hâsseleri ile cihazatı ile şükür ve hamd ü sena eder.

Sonra görüyor ki bir Celil-i Cemil, şu mevcudatın âyinelerinde kibriya ve kemalini ve celal ve cemalini izhar edip nazar-ı dikkati celbediyor. O da ona mukabil, “Allahu ekber, Sübhanallah” deyip mahviyet içinde hayret ve muhabbet ile secde eder.

Sonra görüyor ki bir Ganiyy-i Mutlak, bir sehavet-i mutlak içinde nihayetsiz servetini, hazinelerini gösteriyor. O da ona mukabil, tazim ve sena içinde kemal-i iftikar ile sual eder ve ister.

Sonra görüyor ki o Fâtır-ı Zülcelal, yeryüzünü bir sergi hükmünde yapmış. Bütün antika sanatlarını orada teşhir ediyor. O da ona mukabil, “Mâşâallah” diyerek takdir ile “Bârekellah” diyerek tahsin ile “Sübhanallah” diyerek hayret ile “Allahu ekber” diyerek istihsan ile mukabele eder.

Sonra görüyor ki bir Vâhid-i Ehad, şu kâinat sarayında taklit edilmez sikkeleriyle, ona mahsus hâtemleriyle, ona münhasır turralarıyla, ona has fermanlarıyla bütün mevcudata damga-i vahdet koyuyor ve tevhidin âyâtını nakşediyor. Ve âfak-ı âlemin aktarında vahdaniyetin bayrağını dikiyor ve rububiyetini ilan ediyor. O da ona mukabil, tasdik ile iman ile tevhid ile iz’an ile şehadet ile ubudiyet ile mukabele eder.

İşte bu çeşit ibadat ve tefekküratla hakiki insan olur, ahsen-i takvimde olduğunu gösterir. İmanın yümnüyle emanete lâyık, emin bir halife-i arz olur.

Ey ahsen-i takvimde yaratılan ve sû-i ihtiyarıyla esfel-i safilîn tarafına giden insan-ı gafil! Beni dinle. Ben de senin gibi gençlik sarhoşluğuyla gaflet içinde dünyayı hoş ve güzel gördüğüm halde, gençlik sarhoşluğundan ihtiyarlık sabahında ayıldığım dakikada, o güzel zannettiğim âhirete müteveccih olmayan dünyanın yüzünü nasıl çirkin gördüğümü ve âhirete bakan hakiki yüzü ne kadar güzel olduğunu, On Yedinci Söz’ün İkinci Makamı’nın 233-234’üncü sahifelerinde yazılan iki levha-i hakikate bak, sen de gör:

Birinci Levha: Ehl-i dalalet gibi fakat sarhoş olmadan gaflet perdesiyle eskiden gördüğüm ehl-i gaflet dünyasının hakikatini tasvir eder.

İkinci Levha: Ehl-i hidayet ve huzurun hakikat-i dünyalarına işaret eder. Eskiden ne tarzda yazılmış, o tarzda bıraktım. Şiire benzer fakat şiir değillerdir.

سُب۟حَانَكَ لَا عِل۟مَ لَنَٓا اِلَّا مَا عَلَّم۟تَنَٓا اِنَّكَ اَن۟تَ ال۟عَلٖيمُ ال۟حَكٖيمُ

رَبِّ اش۟رَح۟ لٖى صَد۟رٖى ۝ وَيَسِّر۟ لٖٓى اَم۟رٖى ۝ وَاح۟لُل۟ عُق۟دَةً مِن۟ لِسَانٖى ۝ يَف۟قَهُوا قَو۟لٖى

اَللّٰهُمَّ صَلِّ وَ سَلِّم۟ عَلَى الذَّاتِ ال۟مُحَمَّدِيَّةِ اللَّطٖيفَةِ ال۟اَحَدِيَّةِ شَم۟سِ سَمَاءِ ال۟اَس۟رَارِ وَ مَظ۟هَرِ ال۟اَن۟وَارِ وَ مَر۟كَزِ مَدَارِ ال۟جَلَالِ وَ قُط۟بِ فَلَكِ ال۟جَمَالِ اَللّٰهُمَّ بِسِرِّهٖ لَدَي۟كَ وَ بِسَي۟رِهٖ اِلَي۟كَ اٰمِن۟ خَو۟فٖى وَ اَقِل۟ عُث۟رَتٖى وَ اَذ۟هِب۟ حُز۟نٖى وَ حِر۟صٖى وَ كُن۟ لٖى وَ خُذ۟نٖى اِلَي۟كَ مِنّٖى وَ ار۟زُق۟نِى ال۟فَنَاءَ عَنّٖى وَ لَا تَج۟عَل۟نٖى مَف۟تُونًا بِنَف۟سٖى مَح۟جُوبًا بِحِسّٖى وَاك۟شِف۟ لٖى عَن۟ كُلِّ سِرٍّ مَك۟تُومٍ يَا حَىُّ يَا قَيُّومُ يَا حَىُّ يَا قَيُّومُ يَا حَىُّ يَا قَيُّومُ وَ ار۟حَم۟نٖى وَار۟حَم۟ رُفَقَائٖى وَ ار۟حَم۟ اَه۟لَ ال۟اٖيمَانِ وَ ال۟قُر۟اٰنِ اٰمٖينَ يَا اَر۟حَمَ الرَّاحِمٖينَ وَ يَا اَك۟رَمَ ال۟اَك۟رَمٖينَ

وَ اٰخِرُ دَع۟وٰيهُم۟ اَنِ ال۟حَم۟دُ لِلّٰهِ رَبِّ ال۟عَالَمٖينَ

---

Yirmi İkinci Söz ⇐ | Sözler | ⇒ Yirmi Dördüncü Söz

---